Atunci când vorbim despre Duhul Sfânt este absolut imposibil de ocolit subiectul darurilor spirituale. Nu este o tematică uşoară, dar dificultatea abordării n-ar trebui să ne determine s-o evităm. Dimpotrivă, este imperativ să discutăm despre darurile Duhului Sfânt întrucât, pe de o parte, există multă confuzie şi, culmea, pe de cealaltă parte, se manifestă un viu interes din partea membrilor bisericilor neoprotestante în acest sens. Dezbaterea privitoare la sistarea sau continuitatea manifestării darurilor, nu o consider deloc ca fiind una sterilă şi lipsită de relevanţă sau importanţă. Gândiţi-vă doar la faptul că biserica primară folosea toate aceste daruri, iar serviciile de cult din acea vreme ar fi fost practic văduvite dacă lipseau darurile spirituale. Era de neconceput pentru credincioşii de la începuturi ca să se vorbească despre o părtăşie edificatoare în absenţa darurilor duhovniceşti. Ori, sterpiciunea din cadrul unor servicii religioase actuale îşi poate găsi explicaţia tocmai în realitatea crudă că lipsesc darurile (sau unele din darurile) duhovniceşti din biserică.

Cesaţionismul este teoria potrivit căreia, unele daruri spirituale, de regulă cele cu caracter miraculos, au încetat odată cu prima generaţie de creştini deoarece ele au însoţit doar aşezarea temeliilor creştinismului. Semnele, minunile, profeţiile, descoperirile, vindecările, vorbirea în limbi, spun cei care au această părere, au fost caracteristice doar perioadei apostolilor. Atunci s-au redactat Scripturile, iar după finalizarea acestora, nu am mai avea nevoie de asemenea daruri, învăţăturile scrise în Noul Testament fiind suficiente pentru consolidarea bisericii. De cealaltă parte a baricadei, stau adepţii charismatismului (atenţie, nu ai carismaticilor), credincioşi care cred cu tărie că Dumnezeu este suveran să ofere daruri spirituale oricând în toată perioada existenţei bisericii autentice, singurele impedimente fiind lipsa noastră de disponibilitate sau slaba noastră spiritualitate. Ambele tabere aduc argumente în favoarea poziţiei adoptate şi apără cu fervoare fiecare mică redută din perimetrul sistemului teologic adoptat.

Unii membri din bisericile care nu împărtăşesc concepţia că darurile miraculoase sunt operante în vremea noastră au tendinţa de a căuta acele daruri, dar li se răspunde răspicat că acele manifestări sunt de domeniul trecutului, iar manifestările prezente au origine demonică sau sunt simple contrafaceri umane. Nu neg posibilitatea ca unele manifestări să aibă şi o astfel de sorginte, însă nimeni nu-mi dă voie să calific toate manifestările cu caracter supranatural drept demonice. Mai mult, existenţa unor falsuri sau imitaţii îmi dă de înţeles că originalul există, altfel n-ar mai avea rost încercările de falsificare din partea întunericului. Dar interesant de observat este că oameni care au o viaţă schimbată şi trăiesc un creştinism dinamic, au parte totuşi de asemenea manifestări ale darurilor miraculoase. Ori diavolul nu poate coexista cu sfinţenia şi cu slujirea creştină entuziastă!

Sunt atât de mulţi credincioşi autentici care revendică astfel de daruri încât, dacă am accepta că acele manifestări sunt de factură malefică, am avea biserici întregi de oameni posedaţi demonic, ceea ce este de-a dreptul o contradicţie! Dar realitatea este tocmai alta. De multe ori, plecăm din lăcaşele de închinare frustraţi, lipsiţi de bucuria autentică şi ne întrebăm când vor mai veni vremurile de trezire. Şi scena se repetă săptămânal. Unii, mai atraşi de lume, nici nu mai vin decât la slujbe mai deosebite pentru că deja s-au convins de multul artificialism din serviciile de cult şi preferă o distracţie firească decât un program lipsit de magnetism spiritual. Ceea ce este şi mai trist e faptul că în biserici slujesc doar câţiva, iar restul se rezumă la cântare comună, corală sau de grup sau la ceva cuvinte rostite în cadrul unui scurt timp de închinare sau rugăciune. Semnificaţia slujirii particulare lipseşte aproape cu desăvârşire.

De aceea, consider necesară reevaluarea poziţiei noastre teologice vis-a-vis de sistarea darurilor. În mod normal, în bisericile noastre este îmbrăţişată concepţia că unele daruri au încetat. Se foloseşte drept argument chiar pasajul biblic din 1 Cor. 13:8-13, unde există afirmaţii că unele daruri vor înceta. Şi eu sunt de acord că vor înceta, pentru că Pavel este foarte categoric în acest sens, dar problema este că momentul încetării darurilor este interpretat diferit. Darurile vor înceta atunci „când va veni ce este desăvârşit”. Adepţii cesaţionismului spun că încheierea canonului N.T. ar însemna venirea a ceea ce este desăvârşit. Ceilalţi spun că venirea lui Isus reprezintă momentul încetării darurilor. De fapt, o interpretare realistă, neafectată de preconcepţii, ne conduce fără dubii la concluzia că „vom vedea faţă în faţă” doar atunci când Îl vom vedea pe Hristos. Pavel n-a avut în minte nicidecum ideea că desăvârşirea ar fi adusă de vreo altă epistolă sau de vreo revelaţie apocaliptică. El care fusese răpit în treilea cer şi văzuse lucruri despre care nici măcar nu reuşea să ofere detalii în cuvinte, nu îşi imagina nicicum că o compilare a epistolelor, evangheliilor şi a altor câteva cărţi ar însemna o revelaţie finală şi plenară. Să nu fiu înţeles greşit, sunt ferm convins că Scripturile sunt inspirate de Dumnezeu, dar ele reprezintă doar o etapă încheiată a revelaţiei, urmând ca într-un viitor apropiat să cunoaştem în mod nemijlocit lucrurile spirituale, moment în care, în mod logic, nu vom mai avea nevoie nici de credinţă, nici de nădejde şi de absolut nici un dar duhovnicesc, nici chiar de Scriptură! Atunci doar dragostea va avea valabilitate şi eficienţă. Mai mult, darurile duhovniceşti au coexistat cu mesajul apostolilor care au avut mai multe informaţii spirituale decât cele care sunt consemnate în Scripturi. Dacă darurile au fost necesare în acea perioadă apostolică de belşug duhovnicesc, atunci cu mult mai mult acum, ele sunt necesare.

În concepţia lui Pavel, darurile au randament şi sens atâta vreme cât biserica are nevoie de zidire duhovnicească. De aceea, conchide el: „nu duceţi lipsă de nici un fel de dar în aşteptarea arătării lui Hristos”(1 Cor. 1:7). Prin urmare, darurile spirituale sunt operante pe toată perioada existenţei terestre a bisericii. Când biserica va fi proslăvită alături de Hristos, darurile, nu doar unele, ci toate, vor înceta. Aşa cum ne sunt de prisos uneltele după terminarea unei lucrări de construcţie, tot astfel biserica se va putea dispensa de darurile duhovniceşti. Dar atâta vreme cât biserica este încă în proces de edificare, darurile, absolut toate, sunt de neapărată trebuinţă. Nu cred că nişte electricieni s-ar apuca să monteze instalaţia electrică cu hârleţul sau târnăcopul celor care au lucrat la săparea fundaţiei sau dulgherii să folosească creionul de tensiune. Fiecare slujbă corespunde unui anumit dar duhovnicesc şi atâta vreme cât biserica se dezvoltă şi se plantează mereu noi şi noi biserici este de dorit să avem toate instrumentele divine specifice fiecărei operaţii spirituale. Nu cred că ne-am dori să locuim într-o clădire construită doar cu toporul. De asemenea, nu consider normal să ne mulţumim într-o biserică ce foloseşte doar o anumită parte a darurilor spirituale. Câtă armonie ar da un pian care are doar câteva clape? Nu cred că Dumnezeu a lăsat biserica în vremurile noastre cu doar câteva daruri la dispoziţie.

Ca unul care am cunoscut convulsii spirituale ani de zile vis-a-vis de acest subiect, studiind Scriptura şi discutând cu diverse persoane care revendică manifestarea unor astfel de daruri mai spectaculare, fac precizarea că nu găsesc în Biblie anumite daruri normative. Dar toate darurile Duhului, inclusiv roada Duhului, sunt evidenţe ale prezenţei Duhului în viaţa unei persoane. Toate darurile sunt normative pentru biserică. Ce mi se pare foarte interesant e că în cartea istorică Faptele Apostolilor, doar după manifestarea darurilor spirituale exista certitudinea că o persoană sau un grup de persoane ar fi primit Duhul Sfânt. Nu simpla credinţă a cuiva şi nici măcar botezul în apă al aceluia nu prezenta garanţia că respectivul a avut deja parte de experienţa spirituală propriu-zisă şi completă. Ori primirea Duhului implica obligatoriu şi primirea darurilor spirituale. Sunt de acord că unele daruri se manifestă în timp, având nevoie de maturizarea spirituală a persoanei înzestrate, dar unele se manifestă spontan. De aceea, este logic să regăsim în bisericile noastre tot felul de daruri spirituale, dar nu toţi trebuie să manifestăm un dar anume. Ciudat este că acceptăm doar acele daruri care foarte bine ar putea fi şi talente naturale. Şi, dacă ar fi să continui, trebuie să recunoaştem sincer că oamenii din lume sunt mai rafinaţi şi mai pricepuţi în a-şi folosi talentele oratorice, muzicale, artistice. Dar Dumnezeu nu ne-a chemat la a realiza programe, ci ne-a chemat să contribuim, prin darurile Sale, la zidirea Bisericii Sale.

Nu sunt împotriva poeziilor bine recitate, a oratoriei în predică, dar Evanghelia nu se vesteşte cu înţelepciunea lumii. Nişte oameni necărturari şi de rând i-au făcut de ruşine pe literaţii vremii. De ce? Pentru că Duhul şi darurile erau în ei. Nu putem lupta cu lumea şi cu forţele întunericului cu arme omeneşti. De fapt, am făcut-o deja  şi am cunoscut suficiente eşecuri. Prin urmare, vă provoc să căutaţi, ca şi mine de altfel, să aveţi daruri duhovniceşti în vederea zidirii spirituale a altora. Darurile spirituale pot fi primite şi după multă vreme de la momentul convertirii. Pavel îi îndemna pe credincioşii corinteni să le caute. Am cunoscut persoane care deşi nu fac parte dintr-o denominaţie care acceptă darurile supranaturale au parte totuşi de asemenea manifestări. Unele sunt chiar în biserici din judeţul nostru şi din cultul nostru. Cunosc tineri din bisericile noastre care sunt avizi după manifestări autentice ale Duhului. Nu este vorba de o curiozitate bolnăvicioasă similară iudeilor care cereau minuni şi semne, ci este un foc după o viaţă de părtăşie intimă cu Dumnezeu. Dacă aceşti tineri vor fi stopaţi de tradiţia noastră, vom fi răspunzători înaintea lui Dumnezeu. Este momentul să fim deschişi pentru Duhul. Duhul încă mai lucrează prin toate darurile şi sunt ferm convins că faţa bisericilor ar fi alta, elanul evanghelistic ar fi altul dacă aceste daruri ar fi manifestate de membri ai comunităţilor noastre. O remarcă finală. Concentrarea noastră nu trebuie să cadă pe daruri, ci pe Dăruitor. Darurile le dă Hristos prin Duhul Sfânt. O bună relaţie cu Hristos va aduce în mod spontan şi darurile spirituale. Relaţia dintre primirea Duhului de la Hristos şi manifestarea darurilor spirituale este certă în paginile inspirate. Mai mult, relaţia dintre roada Duhului şi manifestarea darurilor este indispensabilă! Sunt deja destui care sună a „chimval zăngănitor”. Să nu le repetăm greşeala, dar nici să nu ne asfixiem în presupusa noastră ortodoxie în învăţătură, eliminând tocmai ceea ce dă semnificaţie şi vitalitate slujirii creştine.

Vă îndemn, recitiţi tot Noul Testament, dar mai ales Faptele Apostolilor şi Epistolele. Acele cărţi nu sunt doar istorie şi doctrină. Ele constituie norma de viaţă spirituală a bisericii din orice veac! Nu ceea ce trăim la ora actuală în biserici reprezintă standardul. Ar fi jalnic. Să căutăm a-L manifesta pe Hristos prin Duhul şi prin darurile Sale. Atunci, necredincioşii vor cădea cu faţa la pământ, impresionaţi nu de rafinamentul artistic al slujbelor religioase, ci de puterea lui Dumnezeu. Atunci, bisericile vor creşte numeric pentru că focul Duhului va aprinde multe inimi. Nu sunt proroc, deşi mi-aş dori să fiu, dar când bisericile noastre se vor deschide realmente pentru Hristosul care lucrează prin Duhul, nu vom conteni să construim noi lăcaşuri de cult pentru mulţimea noilor convertiţi la creştinismul viu. Oamenii de lângă noi sunt indiferenţi acum faţă de Evanghelie pentru că noi suntem nişte creştini care ne-am oprit undeva la jumătatea drumului în evoluţia a ceea ce înseamnă creştinism. Nici creştinii lumeşti din biserici nu mai au nici o atracţie pentru cele sfinte pentru că au identificat ceva putred la mijloc. Chiar cei recent convertiţi sunt şi ei oarecum contrariaţi şi înşelaţi în aşteptările lor. Noi, ca lideri, suntem în confuzie şi încercăm să supravieţuim de la o săptămână la alta. Ori creştinismul înseamnă mult mai mult decât trăim noi la ora actuală. Iar, dacă Hristos a murit doar pentru atât cât experimentăm noi, atunci a murit pentru prea puţin. Însă Hristos murit şi pentru ca să plinească totul în toţi prin Duhul, prin roada şi darurile Sale. De aceea, vă provoc să nu vă lăsaţi până nu vine trezirea reală. Doamne, ajută-mă să mă trezesc eu însumi şi trezeşte-ne pe noi toţi! Amin.

Daniel Grigoriciuc