“Aceștia de pe urmă au făcut un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei și arșița.” Matei 20, 12
by I.C.
Trăim de câteva zile sub o căldură care nu mai pleacă nici noaptea, fiindcă noaptea nu mai vine cu adevărat, ci numai lumina se stinge și rămâne dogoarea adunată în ziduri, în acoperișuri și în pământ, venind de pretutindeni, în timp ce noi ne întoarcem de pe o parte pe alta, cu ferestrele deschise spre un întuneric care nu aduce răcoare și cu senzația că ne-am așezat paturile chiar deasupra unui foc mocnit.
Dimineața ne ridicăm deja obosiți. Deschidem ușa casei și intrăm parcă într-un cuptor. Pășim pe asfalt ca prin nămol, cu tălpile lipindu-se de el, și privim câmpurile arse, iarba albită și copacii nemișcați sub un cer fără adâncime. Pe străzi zărim tot mai puțini oameni. Uneori ni se pare că am rămas singuri într-un oraș părăsit în grabă, în care numai semafoarele își schimbă mai departe culorile pentru cei care nu mai vin.
Aerul încă se mai poate respira, însă nu mai pare făcut pentru plămâni. Îl tragem în noi fierbinte și greu, așa înțelegem cât de puțin îi trebuie vieții pentru a ne aminti că nu ne aparține.
Pe ogoare nu mai vedem aproape pe nimeni. Arșița a alungat oamenii dintre brazde, iar câmpurile au rămas singure sub cer. Și totuși, privind această pustietate, am început să zăresc alți oameni, dintr-o poveste veche: câțiva lucrători care așteptau în piață să fie tocmiți și o vie în care ziua avea să fie lungă, arșița nemiloasă, iar bunătatea stăpânului față de aproapele lor, mai greu de purtat decât osteneala.
Stăpânul ieșise dis-de-dimineață, când întunericul mai păstra ceva din răcoarea nopții, și-i găsise în piață pe cei veniți înaintea luminii, cu uneltele pe umăr și cu grija zilei în suflet. Oameni care știau că, dacă voiau să ducă seara o bucată de pâine acasă, trebuiau să ostenească peste zi. Se învoi cu ei pentru un dinar și îi trimise în via sa.
Ei începură lucrul cât roua mai stătea pe frunze și pământul încă se lăsa atins. Lucrau harnic printre rânduri, iar în urma lor via părea să se trezească și să făgăduiască un rod bun, ca și cum fiecare brazdă lucrată și fiecare viță ridicată purtau deja în ele ciorchinii toamnei. Când priveau în urmă, vedeau lucrarea crescând sub mâinile lor, încet, dar la vedere, și aceasta le dădea putere.
Apoi soarele se ridică.
La ceasul al treilea, stăpânul se întoarse cu alți oameni, pe care îi găsise stând în piață fără lucru. Nu le spuse cât le va plăti. Le făgădui numai ceea ce va fi drept, iar ei intrară în vie, încrezându-se nu într-o sumă hotărâtă, ci în dreptatea celui care îi chemase.
Cei dintâi îi văzură venind încă odihniți și se bucurară, fiindcă lucrarea începu să înainteze mai repede. Fiecare om nou lua asupra lui un rând și o parte din povară. Soarele nu devenea mai blând, dar munca sporea sub brațele tuturor.
La ceasul al șaselea, stăpânul mai aduse ajutoare. La ceasul al nouălea veni iarăși cu alți lucrători, ca și cum via ar fi cerut mereu alte mâini și ca și cum el ar fi știut că puterea celor dintâi se împuțina cu fiecare ceas și că lucrarea nu trebuia lăsată numai pe umerii celor care avuseseră norocul sau povara de a fi chemați dimineața.
Iar arșița fusese nemiloasă.
Aerul nu se mai mișca printre frunze. Pământul se făcuse tare ca piatra, iar fiecare pas devenise o rană. Sudoarea le curgea în ochi, cămășile li se lipiseră de spinare, iar mâinile care dimineață lucraseră fără să gândească trebuiau acum silite la fiecare gest. Setea le îngroșa limbile. Umbrele li se strânseseră sub picioare, iar capătul fiecărui rând părea să se îndepărteze pe măsură ce se apropiau de el.
Și lucrarea înainta. Brațele venite mai târziu lucrau acolo unde ceilalți nu mai ajunseseră, ridicau ceea ce rămăsese căzut și luau asupra lor partea de vie care altfel ar fi rămas pentru cei osteniți. Primii nu terminau ziua mai devreme, dar nu mai trebuiră să poarte singuri până la capăt întreaga greutate a ei.
Către ceasul al unsprezecelea, când soarele cobora, iar ziua, sleită și ea de puteri, părea că nu se mai termină, stăpânul se duse din nou în piață și găsi acolo alți oameni.
Poate veniseră mai târziu. Poate munciseră în altă parte. Poate așteptaseră de dimineață, privindu-i pe alții cum erau aleși înaintea lor. Scriptura nu ne spune. Ne lasă numai răspunsul lor, simplu și aproape rușinat:
„Nimeni nu ne-a tocmit.”
Stăpânul nu le făgădui nimic. Le spuse doar să meargă și ei în vie, iar ei se duseră pentru ceasul care mai rămăsese, fără învoială și fără garanție, încrezându-se cu totul în omul care îi chemase.
Când se făcu seară, via tăcu. Uneltele fură lăsate jos, iar oamenii rămaseră între rânduri cu hainele ude și mâinile grele, în liniștea aceea care se așază după o zi în care trupul a dat tot ce putea da.
Stăpânul privi via în lumina serii, nu ca pe o adunare de ceasuri, ci ca pe o singură lucrare, făcută de toate brațele pe care le chemase. Vedea via întreagă și, în ea, truda tuturor, de la cei veniți în răcoarea dimineții până la cei ajunși când umbra serii începuse deja să se întindă.
Atunci îi porunci îngrijitorului să-i cheme și să le dea plata, începând cu cei veniți la urmă.
Cei din ceasul al unsprezecelea primiră câte un dinar.
Îl țineau în palmă cu uimire, fiindcă nu li se făgăduise o plată anume și nu îndrăzniseră să spere la plata unei zile întregi pentru un singur ceas. Dinarul acela însemna pentru ei mai mult decât plata unui ceas. Era mărinimia unui stăpân care le punea în mână mai mult decât ar fi putut spera.
Cei dintâi văzură.
Și, în vreme ce așteptau, oboseala li se preschimbă în socoteală. Dacă omul care lucrase un ceas primise un dinar, atunci ei, care purtaseră greutatea zilei și arșița, aveau să primească mai mult. Dinarul asupra căruia se învoiseră dimineață nu le mai ajungea acum, nu pentru că se micșorase, ci pentru că îl văzuseră în mâna altuia care muncise mai puțin decât ei.
Când le veni rândul, primiră și ei câte un dinar.
Era întocmai plata pentru care se învoiseră dimineață. Stăpânul nu le luase nimic și nu pusese în palma ultimilor nicio monedă scoasă din plata celor dintâi. Își ținuse cuvântul până la capăt.
Și totuși, ei cârtiră:
„Aceștia de pe urmă au lucrat numai un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am purtat greutatea zilei și arșița.”
Iar greutatea fusese adevărată. Și arșița fusese nemiloasă. Stăpânul nu le tăgădui nici munca, nici oboseala. Nu le spuse că suferiseră mai puțin decât își aminteau. Îi răspunse numai unuia dintre ei:
„Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine pentru un dinar?”
Ei primiseră ceea ce li se cuvenea. Ultimii primiseră ceea ce nu îndrăzniseră să ceară. Dar cei dintâi nu se mai puteau bucura nici de plata lor, nici de lucrarea dusă la capăt, nici de bucuria oamenilor alături de care ar fi putut aștepta ei înșiși, toată ziua, în piață, fără să-i cheme nimeni. Darul făcut celuilalt li se părea o nedreptate făcută lor.
Fusese atât de cald peste zi, încât li se uscaseră și inimile.