photo: Bona Lee
Pentru mulți observatori internaționali, criza Venezuelei este redusă la titluri despre colaps economic, sancțiuni sau instabilitate politică. Însă realitatea este mult mai profundă. Dincolo de statistici și declarații oficiale, Venezuela trăiește o tragedie umană, socială și spirituală. Viața de zi cu zi este marcată de familii destrămate de migrația forțată, de frică, tăcere impusă, arestări arbitrare și sute de prizonieri politici. Nu este vorba doar de o conducere ineficientă, ci de un sistem construit deliberat pentru a bloca orice schimbare, susținut prin represiune, intimidare și negarea sistematică a demnității umane. Deși presiunea internațională a dus la eliberarea unor deținuți, sute – poate mii – rămân închiși, iar mărturiile supraviețuitorilor indică practici de tortură fizică și psihologică în centrele de detenție. Mai puțin cunoscută, în special în rândul credincioșilor din Statele Unite, este dimensiunea spirituală a acestei crize. Regimul venezuelean nu doar tolerează, ci promovează activ o formă de spiritualitate inspirată din Santería cubaneză și din practici oculte. Aceasta nu este prezentată ca folclor, ci ca sursă de protecție, putere și legitimitate politică, intrând în contradicție directă cu credința creștină. Există ritualuri publice, simboluri și locuri considerate sacre, iar creștini care lucrează în instituții ale statului vorbesc despre altare și obiecte rituale amplasate în spații guvernamentale strategice. Pentru liderii regimului, puterea nu se bazează doar pe arme sau alianțe politice, ci și pe o presupusă protecție spirituală. Acest model nu este nou. Fidel Castro a apelat deschis la Santería pentru legitimarea autorității sale, iar Hugo Chávez a importat această combinație de politică, misticism și vrăjitorie în Venezuela, o moștenire care continuă și astăzi. În acest context, biserica evanghelică din Venezuela este slăbită și rănită. Mulți pastori au fugit din țară, alții au rămas din credință, frică sau nevoia de supraviețuire. Unii s-au aliniat sistemului pentru protecție sau beneficii. Totuși, există un rest credincios care persistă – adesea în afara structurilor instituționale – trăind o credință simplă, comunitară și curajoasă. Un moment de cotitură a avut loc pe 3 ianuarie 2026, când forțele americane l-au capturat pe Nicolás Maduro și pe soția sa la Caracas, transferându-i în Statele Unite pentru a răspunde acuzațiilor federale. Evenimentul a reprezentat o ruptură geopolitică majoră pentru Venezuela și America Latină. Din punct de vedere spiritual, a demonstrat că un regim aparent de neclintit este, de fapt, vulnerabil. Totuși, există și un avertisment: sistemele opresive, atunci când sunt slăbite fără a fi transformate la nivel profund, tind să se reorganizeze în forme și mai dure. De aceea, lupta care stă înainte nu poate fi exclusiv politică sau exclusiv spirituală. Ea trebuie să fie una holistică, care unește rugăciunea cu responsabilitatea publică, dreptatea, reconstrucția socială și angajamentul față de binele comun. Experiențele trecute din America Latină arată că intensitatea spirituală fără transformare structurală nu rezistă. Fără dreptate și responsabilitate socială, orice trezire spirituală se stinge. Împărăția lui Dumnezeu se exprimă prin libertăți concrete: libertatea de a trăi fără frică, de a-ți educa copiii fără indoctrinare, de a munci, de a vorbi și de a trăi cu demnitate – libertatea de a mânca, de a te vindeca și de a visa din nou. În ultimii ani, au fost formați lideri creștini nu doar în Scriptură, ci și în antreprenoriat comunitar, pentru a răspunde nevoilor reale ale societății. Afacerile au devenit spații de întâlnire, întâlnirile au devenit comunități, iar comunitățile – biserici vii. Parteneriatele cu universități urmăresc formarea unor profesioniști dedicați adevărului, demnității și responsabilității sociale.
Nu este vorba despre impunerea credinței, ci despre restaurarea binelui comun. Acolo unde adevărul este trăit, el continuă să-i atragă pe oameni către Hristos. Ceea ce se întâmplă în Venezuela este la fel de real ca armatele și armele, dar mult mai profund. Este o bătălie spirituală, structurală și de durată. Acest apel este adresat bisericii din Statele Unite și din lume: rugați-vă pentru Venezuela cu discernământ, nu naiv, ci cu angajament față de o transformare autentică. Dumnezeu să ne dăruiască credincioșie, curaj și înțelepciune pentru acest timp.
Wolfgang Fernández, venezuelean, fondator Next Step
by George Găvruș
Săptămâna trecută am petrecut-o în Siria. Am intrat cu mașina din Amman, am ajuns la Damasc, apoi am continuat spre Maaloula, Homs și Alep. La un an de la schimbarea de regim se văd timid câteva semne de speranță, dar ele sunt fragile, aproape jenate să se arate într-un peisaj atât de apăsat de trecut. Am avut întâlniri cu numeroși parteneri, slujitori din biserici și reprezentanți ai organizațiilor umanitare. În perioada aceasta a anului, orașele sunt gri. Tristețea pare să se aștearnă peste tot, iar reconstrucția este minimă. Mii de clădiri zac în ruine, oriunde îți întorci privirea. Distrugerea nu mai șochează, ci obosește. Un lucru revine constant în discuțiile avute: nesiguranța față de viitor. „Puterile din exterior decid soarta noastră și nu știm ce urmează”, mi-au spus mai mulți. Creștinii, în mod special, privesc cu teamă înainte. La nivel instituțional, actualul guvern are o abordare mai blândă față de biserici și organizații umanitare. În același timp, se observă o islamizare tot mai vizibilă a autorităților: lideri religioși musulmani sunt prezenți în multe instituții ale statului, programele școlare încep să includă ore de Coran și învățături islamice, iar pe alocuri, la nivel local, se impun norme de ținută islamică femeilor. În Alep, oraș simbol al suferinței, cifrele sunt grăitoare. Înainte de război trăiau aici aproximativ 250–300 de mii de creștini. Astăzi au mai rămas în jur de 30.000. Cei mai mulți ar dori să emigreze, dacă ar avea această posibilitate. Mulți dintre creștinii din Alep sunt urmașii supraviețuitorilor Genocidului Armean, refugiați aici din Turcia. În aproximativ 50 de ani au devenit o comunitate prosperă, cu un nivel economic și educațional ridicat. Astăzi, aproape toți au sărăcit. Își vând proprietățile din cartierele creștine pe sume mici musulmanilor veniți din Idlib, zonă de la granița cu Turcia care a prosperat în timpul războiului. Ceea ce m-a mișcat profund este implicarea bisericilor. Am văzut o mobilizare cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Am vizitat un centru pentru persoane cu probleme de sănătate mintală, unde o mână de oameni slujesc un grup extrem de vulnerabil. O clinică în cadrul bisericii, spații de siguranță pentru copii, un centru cultural care promovează dialogul prin artă și oferă spațiu de studiu pentru studenți, o academie pentru copii cu lecții de robotică și științe, cursuri de leadership și formare profesională, distribuție de hrană și multe alte proiecte. Parcă niciodată nu am văzut această dimensiune a bisericii. Într-un moment critic, când întreaga țară este distrusă, statul este eșuat, iar majoritatea populației trăiește în vulnerabilitate extremă, biserica ajută pe toate planurile și se bucură de multă credibilitate. Unii lucrează cu copiii, pentru că ei sunt viitorul. Alții îmi vorbesc despre costurile cu scutecele pentru bătrâni, pentru văduvi, pentru cei rămași singuri în țară, apăsați de sărăcie. Am văzut o biserică ce îi ajută pe toți, indiferent de religie și fără condiții. Am întâlnit oameni talentați și capabili, care aleg să-și dedice viața slujirii celor mai neajutorați. Nevoile sunt uriașe, iar reconstrucția va dura mult. Din păcate, atenția lumii s-a mutat spre alte zone. Siria este tot mai rar menționată, deși situația economică este mai grea decât înainte de căderea regimului Assad. Și totuși, în mijlocul acestei realități, ospitalitatea siriană rămâne extraordinară. Oriunde ajungi, ești întâmpinat cu cafea, prăjituri, mici daruri: un fursec făcut în casă, un fruct din grădină, o masă gătită cu grijă. Oameni respectuoși, cu clasă, care știu să dăruiască chiar și atunci când au foarte puțin. Siria este plină de istorie la fiecare pas. Citadela din Alep și bazarul acoperit, Damascul cu Strada numită Dreaptă, casa lui Anania, moscheea Umayazilor, casele tradiționale de o frumusețe aparte. Este o încântare. La Damasc am prins și câteva zile cu soare, care au făcut orașul să pară, pentru scurt timp, din nou viu. M-am întors mișcat și copleșit de cele văzute, gândindu-mă ce șansă pierdută a avut această țară, care o ducea relativ bine înainte de a coborî în haos. Cât de teribil este războiul, ce traume, distrugeri și pierderi lasă în urma sa. Pacea este atât de prețioasă și trebuie păstrată cu orice preț. Nu am pretenția că cele de mai sus reprezintă o privire holistică asupra Siriei. Situația este extrem de complexă, iar eu cunosc doar o parte din istoria și realitățile acestei zone. Sunt impresii la cald, după cele văzute și trăite. Apostolul Pavel a fost botezat la Damasc, iar Siria este locul de unde au pornit primii creștini. Un călugăr argentinian, care conduce o organizație caritabilă, mi-a spus: „Ce privilegiu este să slujești urmașilor celor care ne-au adus nouă Evanghelia.” Cuvintele lui m-au urmărit pe tot drumul de întoarcere.
Cunoscutul aventurier și prezentator TV Bear Grylls a stârnit reacții puternice după o serie de declarații în care a vorbit deschis despre credința sa și despre modul în care Îl vede pe Isus Hristos. Într-un mesaj cu un ton ferm Grylls a respins imaginea stereotipă a unui Isus „blând și lipsit de putere”, prezentându-L în schimb ca pe un model de curaj, sacrificiu și forță interioară.
„Oamenii cred că Isus a fost doar blând și smerit. Dar uitați-vă la ce a făcut cu adevărat”, a spus Grylls. El a amintit de cele 40 de zile petrecute de Isus în pustiu, fără mâncare, confruntându-Se cu ispita în momentul maxim al slăbiciunii fizice, precum și de decizia Sa conștientă de a merge spre suferință și tortură. „Asta nu este slăbiciune. Asta este un războinic”, a afirmat el. Bear Grylls a subliniat că acest tip de curaj este parte din identitatea umană, deoarece oamenii sunt creați „după chipul” unui astfel de Hristos. Din acest motiv, el îi încurajează pe cei care îl urmăresc să nu evite luptele vieții, ci să le înfrunte cu demnitate și hotărâre. „Nu sta deoparte de bătăliile tale. Intră în ele. Stai drept”, a spus aventurierul. Mesajul său nu promovează agresivitatea, ci echilibrul dintre putere și caracter. Grylls a vorbit despre folosirea forței personale „cu smerenie și bunătate”, insistând că adevărata tărie nu exclude compasiunea. În viziunea sa, lumea contemporană nu duce lipsă de sensibilitate, ci de curaj autentic. „Lumea nu are nevoie de inimi timide. Are nevoie de spirite de leu”, a concluzionat el. Declarațiile lui Bear Grylls au fost primite cu apreciere de mulți creștini, mai ales din rândul bărbaților, care văd în acest mesaj o reafirmare a unei credințe trăite cu fermitate, responsabilitate și curaj.
Pentru mulți dintre noi, ziua începe cu telefonul în mână. A devenit gest aproape reflex: verificăm mesajele, notificările, rețelele sociale, știrile. Rareori ne oprim să ne întrebăm ce ne modelează prima gândire a zilei. Este vocea lumii sau vocea lui Dumnezeu? Din această tensiune s-a născut o idee interesantă: aplicații care ne invită – uneori chiar ne obligă – să punem Scriptura înaintea telefonului. Nu am știut despre aceste aplicații până săptămâna trecută când un elev mi-a semnalat prezența lor. Mi-a fost prezentată doar una, însă am mai identificat încă dou astfel de aplicații care se pot dovedi utile pentru cei care au dezvoltat o dependență de telefon și nu-l mai pot stăpâni.
Bible Lock: Christian Focus – aplicația blochează accesul la anumite funcții ale telefonului până când utilizatorul nu citește un verset sau un pasaj biblic. Nu este o pedeapsă, ci o redirecționare. De fiecare dată când dorința de divertisment apare, ea este întâmpinată de Scriptură. În mod surprinzător, acest mecanism simplu schimbă ritmul interior. Biblia nu mai este „ceva pentru mai târziu”, ci devine primul pas. Pentru cei care se luptă cu dependența de social media sau cu lipsa de disciplină spirituală, Bible Lock poate fi un aliat discret, dar eficient.
Bible Mode – aceasta nu se limitează la un verset rapid, ci propune un adevărat „mod de viață” digital. Telefonul poate intra într-un mod restricționat până când utilizatorul își împlinește timpul devoțional. Uneori este vorba de citirea Bibliei din aplicație, alteori de interacțiunea cu Biblia fizică. Ideea din spatele Bible Mode este una puternică: tehnologia nu trebuie respinsă, ci supusă unui scop mai înalt. Aplicația îi ajută pe cei care își doresc o relație mai structurată cu Dumnezeu, nu doar ocazională. Este potrivită pentru cei care vor să-și construiască obiceiuri sănătoase și să transforme devoțiunea dintr-o intenție într-o practică stabilă.
BitBible (Lockscreen Bible) – adoptă o abordare blândă, dar constantă. De fiecare dată când telefonul este deblocat, un verset biblic apare pe ecran. Nu interzice accesul, nu impune reguli, dar îți amintește, iar și iar, de adevărurile Scripturii. Într-o zi obișnuită, utilizatorul poate citi zeci de versete fără să-și propună în mod conștient acest lucru. Este o aplicație ideală pentru cei care vor să-și umple mintea cu Cuvântul lui Dumnezeu într-un mod natural, aproape organic. Toate aceste aplicații ridică o întrebare importantă: ce loc ocupă Dumnezeu în rutina noastră zilnică? Nu aplicațiile în sine ne apropie de Dumnezeu, ci decizia de a-L pune pe primul loc. Ele sunt doar un instrument, un ajutor într-o luptă reală cu graba, zgomotul și superficialitatea. A pune Scriptura înaintea telefonului nu înseamnă a respinge tehnologia, ci a-i redefini rolul. Într-o lume în care atenția este moneda cea mai valoroasă, aceste aplicații ne invită să o oferim, măcar pentru câteva momente, Celui care dă viață, sens și pace.
Cu ajutorul acestor instrumente, putem învăța să nu mai lăsăm telefonul să fie primul care ne vorbește.
Înainte de a intra în slujire, profetul Ieremia a fost testat de Dumnezeu, care i-a cerut răspuns la două întrebări.
Una dintre aceste întrebări a fost:
„Ce vezi, Ieremio?” (Ier. 1:13)
Răspunsul lui a fost:
„Văd un cazan clocotind dinspre miază-noapte.” (Ier. 1:13)
După aprecierile primite din partea lui Dumnezeu, Ieremia a fost înștiințat că:
„De la miază-noapte va veni nenorocirea peste toți locuitorii țării.” (Ier. 1:14)
Atunci, cazanul clocotind era, în primul rând, marele Imperiu Babilonian, care, nu după mult timp, a cucerit Ierusalimul, a distrus templul și a luat prizonieri , în trei valuri, mulți dintre locuitorii din Iuda și din Ierusalim. Întâi au fost luați cei educați, apoi cei mai tineri, iar a treia oară toți cei care puteau să meargă. Au rămas în țară doar cei bolnavi și neputincioși. În acea vreme de tensiune maximă și amenințări fără margini, Ieremia a fost chemat de Dumnezeu să stea în spărtură și să anunțe națiunile din nord că Dumnezeu luptă pentru casa lui Iuda, iar cei din casa lui Iuda să se încreadă în Dumnezeu și să se pocăiască de fărădelegile săvârșite.
Despre ei, Dumnezeu a mărturisit cu multă durere:
„Poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă.” (Ier. 2:13)
sau:
„Tu singur te pedepsești cu răutatea ta și tu singur te lovești cu necredincioşia ta; și vei ști și vei vedea ce rău și amar este să părăsești pe Domnul Dumnezeul tău și să n-ai nicio frică de Mine, zice Domnul Dumnezeul oștirilor.” (Ier. 2:19)
Deși profetul Ieremia a sunat ultimul semnal de alarmă din partea lui Dumnezeu înainte ca să vină momentul cuceririi Ierusalimului, cei din Iuda și din Ierusalim au continuat în necredință și au înaintat în starea de păcat, chiar dacă amenințarea și prăpădul erau la ușă.
Aceasta s-a întâmplat atunci, dar oare ce se întâmplă și astăzi? Nu cumva cazanul clocotește încă o dată?
Tensiunile din Iran (Persia de altădată) au ajuns la culme, iar amenințările lor privesc în primul rând Israelul. Aceștia consideră America drept „marele satan”, iar Israelul „micul satan”, fiind hotărâți să aducă nimicirea și exterminarea americanilor și a evreilor. Numai că acum cazanul a dat pe dinafară și a aprins și țările din jur, precum Turcia și Rusia, din fundul miază-noapte-i, ale căror amenințări sunt tot mai feroce. Ce să mai spunem despre țările din jurul Iranului: Irak, Siria, Liban, Iordania, Yemen și chiar Emiratele Arabe Unite? În multe dintre acestea există miliții iraniene sau grupări susținute de Iran, precum Hamas, Hezbollah sau Hutiții. Cazanul clocotește și, oricât de mult încearcă armatele americane și cele israeliene să stingă conflictul din Iran și pe cel pe care Iranul, împreună cu aliații săi, îl poate declanșa, parcă se pune gaz pe foc. De aceea există pericolul izbucnirii marelui război anunțat de profetul Ezechiel, când armatele conduse de Gog din Magog (Rusia), la care se vor adăuga armatele din Persia (Iran), ale lui Gomer și ale celor din țara Togarmei (Turcia), își vor împlini planul.
Acestora li se vor alătura și Etiopia și Put (Sudan și Libia).
De aceea, în aceste vremuri, când cazanul clocotește încă o dată, trebuie să ne încredem în Dumnezeu, singurul care poate oferi biruință și pace. Dar, în același timp, să ne pocăim și să renunțăm la căile noastre rele, pentru ca pedeapsa lui Dumnezeu să înceteze. Cei din Iuda și Ierusalim nu s-au pocăit atunci, deși primejdia era la ușă. Ce se va întâmpla oare astăzi? Ești printre cei care promovează ura și răzbunarea sau printre cei care trăiesc în pace cu Dumnezeu și răspândesc pacea și altora? Este interesant de observat că, în aceste zile, când cazanul amenințărilor și al războiului clocotește, starea bisericii nu este una de clocot, ci de căldicel.
Despre biserica din Laodiceea, care poate fi considerată Biserica zilelor din urmă, Domnul Isus a mărturisit:
„Știu faptele tale: că nu ești nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă ești căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea.” (Ap. 3:15–16)
Iar îndemnul adresat credincioșilor căldicei este:
„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curățat prin foc, ca să te îmbogățești; haine albe, ca să te îmbraci cu ele și să nu ți se vadă rușinea goliciunii tale; și doctorie pentru ochi, ca să-ți ungi ochii și să vezi. Eu mustru și pedepsesc pe toți aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, dar, și pocăiește-te!” (Ap. 3:18–19)
De aceea, dacă există un cazan clocotind în privința războiului, trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu cu credință și pocăință și să-L lăsăm pe El să domnească în viața noastră, fiind plini de râvnă.
În acest fel, și cazanul vieții spirituale personale, precum și al Bisericii, să clocotească!
📍 Ipotești – Suceava
🗓 Duminică – 08 februarie
🕑 Ora 17:00
🎶 Cântare: Ilie Puha
📖 Predicator: Andrei Marticaru
🗓 Luni – 09 februarie
🕕 Ora 18:00
🎶 Cântare: Fam. Ostafi
📖 Predicator: Virgil Neagu
🗓 Marți – 10 februarie
🕕 Ora 18:00
🎶 Cântare: Grup biserica baptistă Ipotești
📖 Predicator: Gabi Moisuc
🗓Miercuri – 11 februarie
🕕 Ora 18:00
🎶 Cântare: Grup Vicovu de Jos
📖 Predicator: Marcel Bota
În ianuarie, Iranul a fost zguduit de un nou val de proteste, întâmpinate cu o represiune dură din partea autorităților. Mii de oameni și-au pierdut viața, alții au fost răniți, iar guvernul a întrerupt accesul la internet, izolând practic țara de restul lumii. Și totuși, chiar și în acest context de suferință, teamă și haos, Dumnezeu continuă să lucreze. Deși Iranul este „tăiat” de la comunicarea globală, nu este tăiat de la mesajul speranței. Trans World Radio (TWR) joacă un rol esențial în a duce Evanghelia și mângâierea lui Hristos la milioane de vorbitori de limbă persană, prin radio și canale online.
Directorul lucrării TWR pentru Farsi, cunoscut sub numele de Brother F, descrie situația din Iran ca fiind extrem de gravă. Lipsa apei, a electricității și a resurselor de bază, combinată cu o criză economică profundă, a adus populația la limită. „Oamenii sunt sătui de religie, dar tânjesc după o relație cu un Dumnezeu iubitor”, explică el. „Când le vorbim despre Isus, despre dragostea Lui și dorința de a fi prezent în viața lor, ei vor să asculte. Vor să audă acest mesaj.” Protestele actuale sunt diferite de cele din trecut. Mulți iranieni simt că nu mai au nimic de pierdut și își îndreaptă speranța către o schimbare radicală. În acest context, mesajul Evangheliei capătă o profunzime și o urgență aparte.
TWR ajunge în Iran prin programe radio pe unde medii și prin trei posturi online active în interiorul țării:
Un loc special îl au emisiunile dedicate femeilor, precum Women of Hope, care aduc încurajare și valoare într-o societate unde multe se simt uitate sau reduse la tăcere. Mai mult decât atât, iranienii înșiși contribuie cu idei și conținut. Unii își înregistrează propriile programe, ajutând echipa TWR să rămână conectată la realitatea de pe teren. Este o lucrare vie, făcută împreună cu oamenii cărora li se adresează.
Puțini creștini știu cât de prezent este Iranul – Persia biblică – în Scriptură. Istorii precum cele ale Esterei, lui Daniel sau Neemia se desfășoară pe teritoriul Persiei. Chiar și căsătoria Esterei, departe de a fi întâmplătoare, a fost parte din planul lui Dumnezeu pentru poporul Său.
Prin rugăciune și susținere, putem sta alături de poporul iranian într-un moment în care atât credința, cât și acțiunea sunt vitale. Chiar dacă Iranul este izolat de lume, nu este izolat de Dumnezeu. Iar acolo unde oamenii sunt disperați după speranță, Hristos continuă să se facă auzit – aducând mântuire, mângâiere și vindecare.
Sursa: evangelicalfocus
Voluntarii Bisericii Limanuri Bune, alături de prieteni implicați activ în lucrarea cu persoanele private de libertate, s-au reunit pentru întâlnirea anuală dedicată activității desfășurate în Penitenciarul Botoșani. Evenimentul a avut ca scop evaluarea muncii din anul precedent și stabilirea direcțiilor pentru perioada următoare. Pastorul Petru Huțuțui a subliniat importanța acestei lucrări, pornind de la fundamentul biblic care îi motivează pe voluntari: „Am fost în temniță și ați venit pe la Mine” (Matei 25:36). Acesta a evidențiat faptul că implicarea constantă în sprijinirea persoanelor private de libertate este o expresie a responsabilității față de Scriptură și a credinței trăite în mod practic.
„La început de an, voluntarii Bisericii Limanuri Bune și prietenii lor activi în lucrarea cu persoanele private de libertate s-au reunit pentru un moment de bilanț și viziune”, a transmis pastorul, comparând parcursul acestora cu cel al „alergătorilor de cursă lungă”, care privesc cu onestitate în urmă și își trasează cu hotărâre pașii înainte. Potrivit mesajului său, ceea ce îi unește pe voluntari este grija pentru oameni și credința în promisiunea Scripturii, care îi motivează să continue chiar și în fața oboselii sau a dificultăților. „Promisiunea Bibliei și privirea ațintită spre răsplătire îi motivează an de an să treacă peste oboseală, piedici sau orice neajuns, rămânând dedicați chemării de a aduce speranță acolo unde este cea mai mare nevoie”, a mai precizat pastorul Petru Huțuțui.
În ultimele luni, spațiul evanghelic românesc a fost marcat de o controversă intens emoțională legată de o presupusă „criză identitară” a Cultului Creștin Penticostal din România. Subiectul a fost prezentat în termeni alarmiști: „scoaterea cuvântului Biserică din denumirea Cultului”. Într-o analiză amplă și argumentată, pastorul Ioan Filip, președintele Cultului Creștin Penticostal, arată că această agitație nu are la bază o pierdere reală, ci o confuzie între realitatea teologică a Bisericii și rolul administrativ al Cultului, amplificată artificial în spațiul public.
Un prim aspect subliniat de pastorul Ioan Filip este caracterul paradoxal al protestelor. Cele mai vocale reacții nu provin, în general, din interiorul Cultului, ci din partea unor persoane sau grupuri care fie nu mai aparțin oficial Cultului Creștin Penticostal, fie se poziționează constant în opoziție față de acesta. Așa cum observă pastorul Ioan Filip, aceste voci ajung să se autoproclame apărători ai „adevăratei Biserici”, deși contestă chiar structura care administrează și susține bisericile locale penticostale. Rezultatul nu este apărarea Bisericii, ci alimentarea unei stări de neîncredere și dezbinare. Un punct esențial clarificat în textul pastorului Ioan Filip este caracterul legitim al deciziei. Modificările de statut și de formulare au fost adoptate în mod legal, transparent și statutar, în cadrul Congresului de lucru al Cultului Creștin Penticostal. Decizia a aparținut forului suprem de conducere, format din păstori și delegați desemnați oficial. Nu a fost vorba despre o hotărâre impusă „de sus” sau din exterior, ci despre exprimarea voinței majorității reprezentanților Cultului. Contestarea acestei decizii echivalează, în fapt, cu o contestare a ordinii și autorității asumate de Cult. Pastorul Ioan Filip acordă o atenție specială argumentului biblic, adesea invocat, dar rareori tratat cu rigoare. În analiza sa, el amintește că termenul ekklesia este folosit în Noul Testament cu sensuri diferite, care nu trebuie confundate.
În Matei 16:18, Isus vorbește despre Biserica Sa în sens universal – comunitatea tuturor celor răscumpărați, din toate timpurile și din toate locurile. Aceasta este Biserica lui Cristos, care nu aparține niciunui cult sau denominații.
În Matei 18:17, termenul desemnează biserica locală, adunarea concretă a credincioșilor dintr-un loc anume, cu responsabilități clare de disciplină și părtășie.
După cum subliniază pastorul Ioan Filip, a suprapune aceste realități într-un document administrativ este o eroare teologică, nu un semn de fidelitate față de Scriptură. Un alt aspect important evidențiat de pastorul Ioan Filip este faptul că Biserica nu a fost eliminată din viața Cultului Creștin Penticostal. Fiecare autorizație emisă de Cult este emisă pentru o entitate clar definită: Biserica Penticostală locală, cu nume și identitate proprie. Cultul nu se substituie Bisericii, ci rămâne ceea ce a fost întotdeauna: o structură de organizare, coordonare și reprezentare a bisericilor locale. Așa cum arată pastorul Ioan Filip, această clarificare întărește, nu slăbește, identitatea bisericilor.
În explicațiile sale, pastorul Ioan Filip arată că motivul principal al modificării este unul profund teologic: Biserica universală a lui Cristos este mai largă decât orice cult, inclusiv decât Cultul Creștin Penticostal. Din punct de vedere juridic și administrativ, folosirea cuvântului „Biserică” pentru o entitate care autorizează alte „biserici” creează confuzie. Claritatea terminologică nu afectează credința, ci o protejează de interpretări greșite. Este relevant de menționat că această decizie a fost analizată de comisii care au inclus teologi, lingviști și filologi, fiind ulterior validată de Consiliul Bisericesc și de Congres – un fapt accentuat explicit de pastorul Ioan Filip. Pastorul Ioan Filip remarcă și caracterul selectiv al indignării. Denumirea Cultul Creștin Penticostal nu este nouă și a fost folosită de-a lungul timpului, fără ca această problemă să genereze reacții similare. De ce acum? Răspunsul sugerat este incomod: pentru unii, critica permanentă a Cultului a devenit o formă de legitimare a propriei poziții disidente. Se folosesc lozinci spirituale, dar efectul este dezbinarea, nu zidirea. Așa cum concluzionează pastorul Ioan Filip, Biserica lui Cristos nu este definită de o formulare administrativă, iar identitatea ei nu se pierde printr-o clarificare juridică. Biserica trăiește prin credincioși, prin adevăr, prin unitate și prin respectarea unei rânduieli sănătoase. Transformarea unei decizii legitime într-un scandal public nu apără Biserica.
Suceava Evanghelica 