“Aceștia de pe urmă au făcut un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am dus greutatea zilei și arșița.” Matei 20, 12
by I.C.
Trăim de câteva zile sub o căldură care nu mai pleacă nici noaptea, fiindcă noaptea nu mai vine cu adevărat, ci numai lumina se stinge și rămâne dogoarea adunată în ziduri, în acoperișuri și în pământ, venind de pretutindeni, în timp ce noi ne întoarcem de pe o parte pe alta, cu ferestrele deschise spre un întuneric care nu aduce răcoare și cu senzația că ne-am așezat paturile chiar deasupra unui foc mocnit.
Dimineața ne ridicăm deja obosiți. Deschidem ușa casei și intrăm parcă într-un cuptor. Pășim pe asfalt ca prin nămol, cu tălpile lipindu-se de el, și privim câmpurile arse, iarba albită și copacii nemișcați sub un cer fără adâncime. Pe străzi zărim tot mai puțini oameni. Uneori ni se pare că am rămas singuri într-un oraș părăsit în grabă, în care numai semafoarele își schimbă mai departe culorile pentru cei care nu mai vin.
Aerul încă se mai poate respira, însă nu mai pare făcut pentru plămâni. Îl tragem în noi fierbinte și greu, așa înțelegem cât de puțin îi trebuie vieții pentru a ne aminti că nu ne aparține.
Pe ogoare nu mai vedem aproape pe nimeni. Arșița a alungat oamenii dintre brazde, iar câmpurile au rămas singure sub cer. Și totuși, privind această pustietate, am început să zăresc alți oameni, dintr-o poveste veche: câțiva lucrători care așteptau în piață să fie tocmiți și o vie în care ziua avea să fie lungă, arșița nemiloasă, iar bunătatea stăpânului față de aproapele lor, mai greu de purtat decât osteneala.
Stăpânul ieșise dis-de-dimineață, când întunericul mai păstra ceva din răcoarea nopții, și-i găsise în piață pe cei veniți înaintea luminii, cu uneltele pe umăr și cu grija zilei în suflet. Oameni care știau că, dacă voiau să ducă seara o bucată de pâine acasă, trebuiau să ostenească peste zi. Se învoi cu ei pentru un dinar și îi trimise în via sa.
Ei începură lucrul cât roua mai stătea pe frunze și pământul încă se lăsa atins. Lucrau harnic printre rânduri, iar în urma lor via părea să se trezească și să făgăduiască un rod bun, ca și cum fiecare brazdă lucrată și fiecare viță ridicată purtau deja în ele ciorchinii toamnei. Când priveau în urmă, vedeau lucrarea crescând sub mâinile lor, încet, dar la vedere, și aceasta le dădea putere.
Apoi soarele se ridică.
La ceasul al treilea, stăpânul se întoarse cu alți oameni, pe care îi găsise stând în piață fără lucru. Nu le spuse cât le va plăti. Le făgădui numai ceea ce va fi drept, iar ei intrară în vie, încrezându-se nu într-o sumă hotărâtă, ci în dreptatea celui care îi chemase.
Cei dintâi îi văzură venind încă odihniți și se bucurară, fiindcă lucrarea începu să înainteze mai repede. Fiecare om nou lua asupra lui un rând și o parte din povară. Soarele nu devenea mai blând, dar munca sporea sub brațele tuturor.
La ceasul al șaselea, stăpânul mai aduse ajutoare. La ceasul al nouălea veni iarăși cu alți lucrători, ca și cum via ar fi cerut mereu alte mâini și ca și cum el ar fi știut că puterea celor dintâi se împuțina cu fiecare ceas și că lucrarea nu trebuia lăsată numai pe umerii celor care avuseseră norocul sau povara de a fi chemați dimineața.
Iar arșița fusese nemiloasă.
Aerul nu se mai mișca printre frunze. Pământul se făcuse tare ca piatra, iar fiecare pas devenise o rană. Sudoarea le curgea în ochi, cămășile li se lipiseră de spinare, iar mâinile care dimineață lucraseră fără să gândească trebuiau acum silite la fiecare gest. Setea le îngroșa limbile. Umbrele li se strânseseră sub picioare, iar capătul fiecărui rând părea să se îndepărteze pe măsură ce se apropiau de el.
Și lucrarea înainta. Brațele venite mai târziu lucrau acolo unde ceilalți nu mai ajunseseră, ridicau ceea ce rămăsese căzut și luau asupra lor partea de vie care altfel ar fi rămas pentru cei osteniți. Primii nu terminau ziua mai devreme, dar nu mai trebuiră să poarte singuri până la capăt întreaga greutate a ei.
Către ceasul al unsprezecelea, când soarele cobora, iar ziua, sleită și ea de puteri, părea că nu se mai termină, stăpânul se duse din nou în piață și găsi acolo alți oameni.
Poate veniseră mai târziu. Poate munciseră în altă parte. Poate așteptaseră de dimineață, privindu-i pe alții cum erau aleși înaintea lor. Scriptura nu ne spune. Ne lasă numai răspunsul lor, simplu și aproape rușinat:
„Nimeni nu ne-a tocmit.”
Stăpânul nu le făgădui nimic. Le spuse doar să meargă și ei în vie, iar ei se duseră pentru ceasul care mai rămăsese, fără învoială și fără garanție, încrezându-se cu totul în omul care îi chemase.
Când se făcu seară, via tăcu. Uneltele fură lăsate jos, iar oamenii rămaseră între rânduri cu hainele ude și mâinile grele, în liniștea aceea care se așază după o zi în care trupul a dat tot ce putea da.
Stăpânul privi via în lumina serii, nu ca pe o adunare de ceasuri, ci ca pe o singură lucrare, făcută de toate brațele pe care le chemase. Vedea via întreagă și, în ea, truda tuturor, de la cei veniți în răcoarea dimineții până la cei ajunși când umbra serii începuse deja să se întindă.
Atunci îi porunci îngrijitorului să-i cheme și să le dea plata, începând cu cei veniți la urmă.
Cei din ceasul al unsprezecelea primiră câte un dinar.
Îl țineau în palmă cu uimire, fiindcă nu li se făgăduise o plată anume și nu îndrăzniseră să spere la plata unei zile întregi pentru un singur ceas. Dinarul acela însemna pentru ei mai mult decât plata unui ceas. Era mărinimia unui stăpân care le punea în mână mai mult decât ar fi putut spera.
Cei dintâi văzură.
Și, în vreme ce așteptau, oboseala li se preschimbă în socoteală. Dacă omul care lucrase un ceas primise un dinar, atunci ei, care purtaseră greutatea zilei și arșița, aveau să primească mai mult. Dinarul asupra căruia se învoiseră dimineață nu le mai ajungea acum, nu pentru că se micșorase, ci pentru că îl văzuseră în mâna altuia care muncise mai puțin decât ei.
Când le veni rândul, primiră și ei câte un dinar.
Era întocmai plata pentru care se învoiseră dimineață. Stăpânul nu le luase nimic și nu pusese în palma ultimilor nicio monedă scoasă din plata celor dintâi. Își ținuse cuvântul până la capăt.
Și totuși, ei cârtiră:
„Aceștia de pe urmă au lucrat numai un ceas și i-ai pus deopotrivă cu noi, care am purtat greutatea zilei și arșița.”
Iar greutatea fusese adevărată. Și arșița fusese nemiloasă. Stăpânul nu le tăgădui nici munca, nici oboseala. Nu le spuse că suferiseră mai puțin decât își aminteau. Îi răspunse numai unuia dintre ei:
„Prietene, nu-ți fac nedreptate. Oare nu te-ai învoit cu mine pentru un dinar?”
Ei primiseră ceea ce li se cuvenea. Ultimii primiseră ceea ce nu îndrăzniseră să ceară. Dar cei dintâi nu se mai puteau bucura nici de plata lor, nici de lucrarea dusă la capăt, nici de bucuria oamenilor alături de care ar fi putut aștepta ei înșiși, toată ziua, în piață, fără să-i cheme nimeni. Darul făcut celuilalt li se părea o nedreptate făcută lor.
Fusese atât de cald peste zi, încât li se uscaseră și inimile.
În prezent, în municipiul Suceava funcționează 47 de locații în care sunt instalate aproximativ 486 de aparate tip slot-machine, amplasate atât în zone rezidențiale, cât și în zone nerezidențiale.
În urma modificărilor legislative recente (OUG nr. 77/2009), autoritățile administrației publice locale au dobândit atribuții sporite privind:
* autorizarea funcționării
* stabilirea zonelor în care pot funcționa
* restricționarea sau interzicerea acestora în anumite perimetre
Consiliul Local poate adopta hotărâri privind amplasarea, programul de funcționare și condițiile de autorizare.
Un nou atac al armatei ruse a distrus un important lăcaș de închinare din regiunea Sumî, Ucraina. Pe 24 iunie 2026, Casa de Rugăciune a unei biserici penticostale din orașul de frontieră Seredina-Buda a fost mistuită de flăcări în urma bombardamentelor, punând capăt unei istorii de peste două decenii de slujire și ajutor oferit comunității. Pastorul bisericii, Anatolii Veliciko, spune că pierderea este greu de descris în cuvinte.
„Când am aflat ce s-a întâmplat, am simțit de parcă mi-ar fi murit tatăl. Nu a ars doar o clădire, ci o parte din istoria noastră”, mărturisește acesta. Nu este prima dată când biserica este afectată de război. Cu puțin peste șase luni în urmă, un hotel cu două etaje aparținând comunității a fost distrus tot în urma unui bombardament. Orașul Seredina-Buda se află la aproximativ 500 de metri de granița cu Rusia și este unul dintre cele mai expuse atacurilor. Majoritatea clădirilor din zonă au fost deja distruse. Deși Casa de Rugăciune rămăsese în picioare până acum, serviciile religioase nu se mai desfășurau acolo din cauza pericolului permanent, credincioșii întâlnindu-se în locuințe particulare. Înainte de războiul pe scară largă, biserica s-a dezvoltat constant. După ce comunitatea a crescut, credincioșii au cumpărat și renovat o clădire mai spațioasă, care a devenit centrul vieții spirituale din oraș. În cei 23 de ani de existență, iar mai ales după începutul invaziei ruse, Casa de Rugăciune a devenit un adevărat centru umanitar.
„Prin această clădire au trecut mii de oameni. Aici și-au găsit liniștea în mijlocul panicii provocate de război. Tot prin acest loc au fost distribuite sute de tone de ajutoare umanitare – alimente, îmbrăcăminte, echipamente pentru persoane cu dizabilități și multe altele”, spune pastorul. Biserica a găzduit, de asemenea, echipe de evanghelizare, voluntari, grupuri muzicale și tabere pentru copii, fiind un sprijin important pentru întreaga zonă. În prezent, pastorul Anatolii Veliciko și familia sa locuiesc temporar în orașul Șostka. Cu toate acestea, el privește cu speranță spre viitor.
„O femeie m-a sunat și mi-a spus: «Biserica dumneavoastră a ars». I-am răspuns că nu a ars Biserica, ci doar clădirea. Hristos a spus: «Eu voi zidi Biserica Mea și porțile Locuinței morților nu o vor birui».”
Deși accesul în Seredina-Buda este aproape imposibil din cauza bombardamentelor continue și a podului distrus, iar mulți locuitori vârstnici au refuzat evacuarea, creștinii sunt hotărâți să revină. Pastorul este convins că, după încheierea războiului și eliberarea teritoriilor ocupate, credincioșii se vor întoarce acasă, vor reconstrui Casa de Rugăciune și își vor continua misiunea de a sluji oamenilor.
„Clădirea poate fi distrusă, însă credința și Biserica lui Hristos rămân neclintite”, este mesajul de speranță transmis de pastorul ucrainean în mijlocul tragediei.
Municipiul Suceava găzduiește, în aceste zile, vizita oficială a unei importante delegații din Statele Unite ale Americii, într-un nou demers de consolidare a relațiilor de colaborare dintre Suceava și orașul Lansing, capitala statului Michigan. Din delegație fac parte primarul orașului Lansing, Andy Schor, însoțit de soția sa, Erin Schor, Consulul Onorific al României în Michigan, Nicolae Ianoș, împreună cu soția sa, Irene, precum și Marcel Șomfelean, fondatorul și președintele ROMOTANA – Asociația Transportatorilor Români și Moldoveni din America. Vizita confirmă faptul că înfrățirea dintre Suceava și Lansing a depășit stadiul formal al documentelor oficiale, transformându-se într-un parteneriat activ, cu obiective concrete de dezvoltare. Oaspeții americani au fost primiți la sediul Primăriei Municipiului Suceava de primarul Vasile Rîmbu și viceprimarul Daniel Ungurian, cel care a reprezentat municipalitatea suceveană la vizita oficială efectuată în Statele Unite în această primăvară. În cadrul întâlnirii au fost discutate direcțiile de dezvoltare a colaborării dintre cele două localități.
Potrivit viceprimarului Daniel Ungurian, această vizită reprezintă „un nou pas în consolidarea relațiilor de prietenie și cooperare dintre Suceava și Lansing, deschizând perspective importante pentru colaborări în domeniile economic, educațional, cultural și comunitar”. Pe parcursul șederii la Suceava, delegația americană a vizitat mai multe obiective reprezentative ale municipiului și județului, printre care Cetatea de Scaun a Sucevei, Muzeul Satului Bucovinean, Universitatea „Ștefan cel Mare”, fabrica de încălțăminte Denis, precum și unități de alimentație publică din Suceava și Bosanci. La întâlnirea din Bosanci a participat și primarul comunei, Neculai Miron. În cadrul întâlnirii oficiale, primarul municipiului Suceava, Vasile Rîmbu, i-a înmânat omologului său american, Andy Schor, o plachetă onorifică, în semn de apreciere pentru colaborarea excelentă și pentru angajamentul comun în dezvoltarea relațiilor dintre cele două orașe.
Distincția simbolizează respectul reciproc și dorința ambelor administrații de a transforma parteneriatul dintre Suceava și Lansing într-un model de cooperare internațională, cu beneficii pe termen lung pentru cele două localități.
Senatul României a adoptat în unanimitate, cu 91 de voturi „pentru”, o Declarație propusă de Comisia pentru politică externă prin care solicită oficial autorităților suedeze repatrierea imediată a minorelor Sara și Tiana Samson, cetățene române aflate în prezent în custodia serviciilor sociale din Suedia. Anunțul a fost făcut de senatorul Titus Corlățean, care a subliniat că fetele sunt „reținute abuziv de serviciile sociale suedeze, împotriva voinței statului de cetățenie, România”. La dezbaterile și votul din plen au asistat, din balconul de onoare al Senatului, părinții celor două minore, Daniel și Bianca Samson. De asemenea, au fost prezenți Marius și Ruth Bodnariu, cunoscuți pentru cazul din Norvegia din perioada 2015-2016, care a atras atenția opiniei publice internaționale și a inspirat filmul Fjord, regizat de Cristian Mungiu. Potrivit senatorului, momentul a fost marcat de emoție, părinții fiind impresionați de solidaritatea și sprijinul exprimat de senatorii din toate grupurile politice. Titus Corlățean a mulțumit tuturor senatorilor prezenți pentru votul unanim și a evidențiat sprijinul acordat de grupul PSD, precum și implicarea președintelui Senatului, Mircea Abrudean, în consolidarea susținerii politice pentru reunificarea familiei Samson. El a apreciat, de asemenea, intervențiile și voturile reprezentanților PSD, AUR, UDMR, PNL, USR, PACE și ale senatorilor neafiliați.
„Așteptăm ca Suedia să arate, măcar de această dată, respectul cuvenit statului român și drepturilor sale asupra propriilor cetățeni și să decidă repatrierea rapidă în România a Sarei și Tianei Samson”, a transmis senatorul.
Păstorul Willie Rice din Florida a fost ales președinte al Convenției Baptiste de Sud, devenind noul lider al celei mai mari denominațiuni protestante din Statele Unite. Rice îi avertizează pe păstori că succesul în lucrare, atunci când este clădit pe compromis, va duce, în cele din urmă, la o înfrângere mai mare.
Cu câteva săptămâni înainte de întâlnirea anuală, Rice a împărtășit de ce a permis ca numele său să fie inclus în nominalizarea pentru președinția SBC.„Simt că ne aflăm într-un moment strategic și crucial în viața SBC”, a remarcat el. „Atât de mulți oameni sunt tulburați de ceea ce au văzut și au simțit în ultimul deceniu. Simt că se produce o derivă familiară.” „Avem nevoie de o reînnoire a vieții baptiste care să pună accentul pe claritatea convingerilor, responsabilitatea denominațională și intenționalitatea misionară”, a spus el. „Nu avem nevoie de un susținător sau de un cinic, dar avem nevoie de cineva care să ne spună adevărul despre situația actuală și să asculte vocile îngrijorate.” El a adăugat că SBC are nevoie de lideri care „iubesc suficient convenția noastră pentru a ne chema înapoi la o sănătate doctrinară și misionară reală. Îmi place SBC-ul nostru și, ca baptist din Florida de a patra generație, vreau să fiu o voce pentru reînnoire și reconciliere”. Întrebat dacă ar putea îmbunătăți un lucru în cadrul SBC în calitate de președinte, Rice a spus că „evident” își dorește ca Convenția să fie „concentrată și energizată de misiunea noastră globală”. „Totuși, acest lucru nu se va întâmpla atunci când avem lideri care par jenați de oamenii noștri și nu doresc să aibă încredere în bisericile și liderii locali cu informații adecvate”, a remarcat el. „Avem nevoie de lideri care dau dovadă de umilință și responsabilitate. Cred că SBC funcționează cel mai bine atunci când este condusă de biserici și pastori locali, nu de entități și directori. În acest moment, trebuie să restabilim încrederea în bisericile și pastorii locali.”
Credincioșia este mai importantă decât succesul.
Naționala de fotbal a Curaçao, cea mai mică țară care s-a calificat vreodată la o Cupă Mondială, a atras atenția internațională datorită performanței sportive, dar mai ales prin modul neobișnuit în care și-a încheiat pregătirile pentru turneul final din Statele Unite. Cu o zi înainte de plecarea spre SUA, jucătorii și stafful tehnic au participat la o întâlnire de rugăciune și închinare organizată în Noordwijk, Olanda, în colaborare cu mișcarea creștină Presence Revival. Imaginile distribuite pe rețelele sociale au devenit rapid virale, surprinzând întreaga echipă cântând imnul de laudă „The Goodness of God”, devenit un adevărat simbol al parcursului lor în campania de calificare. Curaçao va debuta la Cupa Mondială pe 14 iunie 2026, împotriva Germaniei, într-o competiție în care va înfrunta și Ecuadorul, respectiv Coasta de Fildeș, în Grupa E. Insula caraibiană, cu doar 156.000 de locuitori și o suprafață de 444 de kilometri pătrați, a reușit să se califice fără înfrângere, terminând pe primul loc într-o grupă din care au mai făcut parte Jamaica, Trinidad și Tobago și Bermuda. Un moment emoționant al întâlnirii din Olanda a fost mărturia internaționalului Kenji Gorré, atacant legitimat la clubul israelian Maccabi Haifa și lider al organizației creștine Ballers in God. Fotbalistul a povestit colegilor cum și-a construit întreaga identitate în jurul fotbalului încă din copilărie, perioadă în care a evoluat la academia lui Manchester United. Dezamăgirea de a nu ajunge în prima echipă, după ce antrenorul Sir Alex Ferguson i-a comunicat această decizie, l-a determinat să își pună întrebări profunde despre sensul vieții. „Toată identitatea mea era legată de fotbal. Când lucrurile mergeau bine pe teren, viața era bună. Când mergeau rău, totul era rău”, a mărturisit Gorré.
Ulterior, deși și-a construit o carieră profesionistă și a evoluat în Premier League, jucătorul spune că a continuat să simtă un gol interior. Un moment decisiv a venit după moartea unui văr apropiat, experiență care l-a făcut să caute răspunsuri spirituale. Potrivit lui Gorré, întâlnirea cu fondatorul Ballers in God și înțelegerea mesajului creștin despre moartea și învierea lui Isus Hristos au reprezentat punctul de cotitură al vieții sale. În fața colegilor de echipă, el i-a încurajat să își deschidă inimile către credință și să dezvolte o relație personală cu Dumnezeu. Prezența unei întregi echipe naționale de fotbal într-un moment colectiv de închinare înaintea debutului la Cupa Mondială este un fapt rar întâlnit în sportul internațional. Pentru Curaçao, acest gest are o semnificație aparte: o națiune considerată outsider a ales să se pregătească pentru cel mai important eveniment fotbalistic al lumii prin rugăciune, laudă și mărturii de credință.
sursa: EvangelicalFocus
Încep protestele românilor de pretutindeni care se vor a fi manifestări de solidaritate față de familia Samson. Românii vor face în așa fel încât și Suedia să cedeze la presiunea care va rezulta în urma ieșiri în stradă. Nu se poate altfel decâtnormalitatea, iar aceasta înseamnă ca fetele familiei Samson să fie eliberate pentru a ajunge înapoi alături de părinți.
Sunt planificate următoarele proteste:
În organizare:
Organizația „Miros de Cer” dă startul ediției din acest an a turneului său misionar, care se va desfășura în perioada 6 iunie – 8 august, în mai multe localități din țară. Sub genericul „El rămâne”, echipa își propune să transmit și în acest an mesajul împăcării omului cu Dumnezeu. Pe parcursul celor două luni de turneu, membrii grupului vor susține programe de evanghelizare, concerte și întâlniri speciale în diferite regiuni, având ca scop vestirea Evangheliei și încurajarea credincioșilor. Turneul „Miros de Cer” și în acest an impresionează prin numărul mare de localități pe care le va traversa. Ediția din acest an se va încheia pe 8 august, după o serie de evenimente prin care organizatorii speră să aducă oamenilor un mesaj simplu, dar profund în mijlocul schimbărilor vieții, Dumnezeu rămâne același.
Alianța Evanghelică Mondială (WEA) a lansat un apel către bisericile și organizațiile creștine din întreaga lume să susțină cu prioritate îngrijirea copiilor în familie, în locul instituționalizării pe termen lung în orfelinate. Într-o declarație publicată de Ziua Internațională a Copilului, Alianța Evanghelică Mondială WEA arată că numeroase studii demonstrează că micuții crescuți în instituții sunt mai expuși întârzierilor de dezvoltare, problemelor emoționale și dificultăților de integrare socială. Reprezentanții organizației subliniază că majoritatea copiilor aflați astăzi în orfelinate nu sunt orfani, ci provin din familii afectate de sărăcie. Potrivit Alianței Evanghelice Mondială, sprijinul financiar și social acordat părinților poate preveni, în multe cazuri, separarea copiilor de familie. Organizația nu cere închiderea orfelinatelor, ci transformarea lor în soluții temporare, orientate spre reintegrarea copiilor în familie, plasament familial sau adopție. Alianța Evanghelică Mondială încurajează bisericile să sprijine familiile aflate în dificultate și să promoveze modele de îngrijire bazate pe relații familiale stabile. Mesajul central al declarației este clar: fiecare copil are nevoie de dragostea, siguranța și apartenența pe care doar o familie le poate oferi.
Suceava Evanghelica 