Suntem cazați în Colibița și vf. Bistricior se arată impozant în zare. De fiecare dată când am fost în zonă mi-a atras atenția. Am studiat ceva hărți, am întrebat oamenii locului și evident am citit ce au postat cei care s-au aventurat să-l urce. Am verificat pe diverse site-uri cu informații despre vreme și am tras concluzia că este potrivit ca azi – 15 iulie 2017 – să ne angajăm în a bifa încă un vârf. Ei bine, dimineață, o ploaie ne-a determinat să amânăm plecarea. Am vrut să plecăm la 6 am însă nu am putut pleca înainte de 10:30 am. Am uitat să specific. Ne-am propus să mergem cu bicicletele. Am citit că mare parte din drumul de acces spre vârf este forestier. Am dat crezare postării și am sărit în șaua bicicletei cu gândul la vârful Bistricior care este undeva la 1990 de metri și la aproximativ 17 km de locația unde eram cazați.

După ce am ieșit din satul Mița indicatorul ne arăta că mai avem 13 km aceasta însemnând un parcurs de 6 ore. Indicatorul nu este pentru biciclete astfel că ne-am permis să gândim la un timp mult sub ceea ce scria pe săgeata cu triunghiul albastru.

Au fost ceva piedici care stăteau drept mărturie cu privire la furtuna care a fost în zonă doar cu vreo două zile în urmă.

Am depășit arborii căzuți fără probleme însă preocuparea noastră era vremea. Se vedeau semne clare că este o chestiune de minute până când va ploua. Chiar înainte de o cățărare serioasă am decis să luăm o mică pauză.

O pauză de…Oreo și de decizie cu privire la ceea ce vom face având în vedere schimbarea vremii. După efortul depus, cei trei biscuiți din pachetul de Oreo aveau un intens gust care inducea o stare de bine. Pur și simplu aveam curaj să mergem mai departe. Și am mers în ciuda stropilor care cădeau rar, cei drept, însă cădeau susținut. Nu am mers mult și am ajuns în locul unde trebuia să ieșim de pe drumul forestier pentru a o apuca pe cărarea care ne ducea spre vârful Bistricioru.

Dintr-o dată aveam să realizăm că nu va fi posibil să ajungem în vârf cu bicicletele. Panta era abruptă și se preta doar la pas. Ploaia s-a întețit și aceasta înclina balanța spre a o lua îndărăt. M-am gândit la varianta de a dosi bicicletele în pădurea deasă însă Albert nici nu a dorit să audă așa ceva. Ne-am adăpostit de ploaie și am contemplam panta care se deschidea înaintea ochilor noștri. Așteptam acum să se răzbune vremea. Eram deciși să nu mai urcăm. Era exclus să cărăm bicicletele cu noi până la 1990 de metri.

Nu am așteptat nici măcar 30 de minute și ploaia s-a oprit. Albert a reconfigurat traseul spre Colibița prin Tăunul Zânelor ceea ce însemna o cățărare de 5 km apoi o coborâre de 6 km, urmată de un drum de 10 km care ne ducea la barajul Colibița.

Și pe drumul spre baraj din nou semne ale furtunii care și-a lăsat amprenta tăriei. Când am ieșit din zona împădurită m-am uitat la vârful pe care trebuia sa ajung însă avea o ”pălărie” care îi dădea o aură de mister.

Am oprit pentru un moment și am zâmbit în sinea mea la ideea pe care o avusesem. Zâmbeam singur pentru că Albert din dorința de a avea scor bun pe Strava m-a ”părăsit”. Aveam să ajung după o oră după ce el va fi ajuns. Recunosc. Am vrut să țin aproape de el însă a trebuit să renunț. Pur și simplu era peste puterile mele. Captura de pe Strava este aferentă timpului scos de el.

Pe parcursul traseului m-am gândit serios că dacă mă voi aventura vreodată din nou la astfel de ieșiri voi citi serios tot ce a postat despre ciclism, Marius Cruceru pe blogul său. Cred că la experiența pe care o are pe două roți lesne ar putea scrie o carte pe acest subiect.

Sper să nu treacă prea mult până voi putea să mă avânt spre acest vârf care deocamdată se vede frumos de aici din Colibița.