Spre finalul lui iulie 2025, localitatea Broșteni din județul Suceava a fost lovită de o viitură devastatoare. În câteva ore, râurile s-au transformat în torente care au spulberat totul în cale: locuințe, drumuri, poduri și evident speranțe. Imediat s-a produs o mobilizare, încă de la primele ore. Autoritățile nou alese ale județului Suceava s-au confruntat cu prima situație de criză majoră de la învestirea lor. Președintele Consiliului Jutețean și prefectul Sucevei s-au deplasat și chiar au zăbovit pe teren pentru a se asigura că lucrurile prind conturul soluționării. Cred că este pentru prima dată când a existat o astfel de procedură de salvare în România. Nu am mai auzit până acum ca sute de persoane să fie salvate pe calea aerului cu ajutorul elicopterelor. Inclusiv ciobanii care au rămas izolați în munți au fost aprovizionați cu elicopterele. Cu toate acestea a rămas în urmă o durere adâncă și o întrebare tulburătoare: unde este Dumnezeu când natura lovește cu atâta putere? Pentru cei credincioși, întrebarea nu este o dovadă de necredință, ci un strigăt al inimii în mijlocul durerii. Dacă Dumnezeu este atotputernic și bun, de ce permite suferința? De ce nu oprește dezastrele? Și mai ales: ce rost mai are să crezi într-un Dumnezeu suveran dacă astfel de tragedii tot se întâmplă? Răspunsul nu poate fi superficial și nici simplist. Trebuie spus clar că Biblia nu ascunde suferința, ci o recunoaște ca parte a realității acestei lumi. Dar tocmai în mijlocul durerii, Scriptura ne invită să privim mai adânc și mai sus — spre un Dumnezeu care rămâne suveran chiar și atunci când totul pare pierdut. Suveranitatea lui Dumnezeu nu înseamnă că El cauzează răul. Dimpotrivă, suveranitatea Sa înseamnă că nimic nu Îl surprinde, că El deține controlul suprem și că, în mod tainic, poate folosi chiar și suferința pentru un scop mai înalt. Cei care nu sunt familiari cu textul sacru al Scripturii au dificultăți în a înțelege un astfel de concept. Psalmistul spune: „Domnia Lui stăpânește peste tot” (Psalmul 103:19), iar acest „peste tot” include și munții din Bucovina, și apele care au ieșit din matcă, și nopțile nedormite ale celor rămași fără adăpost. Dar pentru a înțelege, trebuie să privim la începuturi. Biblia ne arată că lumea a fost creată bună, însă păcatul a introdus ruptura. Nu doar între om și Dumnezeu, ci și între om și natură. Pământul însuși a fost afectat de căderea în păcat. Apostolul Pavel scrie că „întreaga creație suspină și suferă” (Romani 8:22). Asta înseamnă că trăim într-o lume dezechilibrată, unde dezastrele naturale nu sunt dovada lipsei lui Dumnezeu, ci dovada unei creații corupte, care nu mai funcționează așa cum a fost intenționată de Dumnezeu. Este important de spus că Dumnezeu nu este autorul răului. El nu este sursa tragediei, dar în suveranitatea Sa poate permite suferința într-o lume căzută. Nu ca pedeapsă automată, ci ca parte a unei realități care, în mod misterios, ne arată cât de mare este nevoia noastră de restaurare și de har. C.S. Lewis spunea că „suferința este megafonul lui Dumnezeu pentru o lume surdă” — un adevăr greu de acceptat, dar adesea confirmat de viețile celor care L-au găsit pe Dumnezeu tocmai în valea durerii.

Dumnezeul Bibliei nu este însă un Suveran rece și distant. El este un Tată care a coborât în mijlocul durerii noastre. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu a ocolit suferința, ci a intrat în ea. A plâns la moartea prietenului Său Lazăr. A fost trădat, rănit, răstignit. Cu alte cuvinte, Dumnezeul nostru nu doar permite suferința, ci a purtat-o pe umerii Săi. De aceea putem spune cu încredere că El nu ne părăsește atunci când trecem prin ape mari. Dimpotrivă, este mai aproape ca oricând. Pentru mulți din Broșteni, Dumnezeu s-a făcut simțit prin ajutorul primit, prin solidaritatea vecinilor, prin rugăciunile celor care au adus speranță în mijlocul dezastrului. Suveranitatea lui Dumnezeu se vede nu doar în ceea ce permite, ci și în modul în care lucrează prin oameni — mângâind, slujind, ridicând. Mai mult decât atât, Scriptura ne învață că Dumnezeu poate face bine chiar și din cele mai grele circumstanțe. Nu orice lucru este bun, dar orice lucru poate fi folosit spre binele celor care Îl iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28). Uneori, o tragedie unește o comunitate mai puternic decât orice proiect social. Alteori, durerea devine un prilej de întoarcere sinceră spre Dumnezeu, de regândire a priorităților, de maturizare spirituală. În cele din urmă, suferința ne amintește că lumea aceasta nu este casa noastră finală. Viitura, cu tot ce a distrus, nu este sfârșitul poveștii. Creștinismul nu oferă doar o explicație a răului, ci și o speranță concretă: va veni o zi când „moartea nu va mai fi; nici tânguire, nici țipăt, nici durere” (Apocalipsa 21:4). Dumnezeu promite o lume restaurată, o creație nouă în care El va locui cu oamenii, iar lacrimile vor fi șterse pentru totdeauna.

Până atunci, trăim cu inima între două realități: o lume frântă și un Dumnezeu suveran. Nu întotdeauna putem înțelege „de ce”, dar putem ști cu siguranță „cu cine” trecem prin încercare. Și acest „Cine” — Dumnezeu — este suficient.