Și astăzi, ca mai întotdeauna, Biserica se află sub o dublă presiune: aceea de a fi vizibil activă și aceea – mai incomodă – de a rămâne fidelă adevărului. Prima e relativ ușor de satisfăcut: programul se poate umple, inițiativele se pot înmulți, zelul se poate afișa. A doua, însă, cere discernământ, onestitate și, nu de puține ori, curajul de a spune „nu” unor lucruri care au devenit familiare tocmai pentru că au fost repetate îndelung. De-a lungul timpului, în viața multor comunități creștine s-au sedimentat practici și reguli care, născute din bune intenții, au ajuns să fie tratate cu o gravitate aproape dogmatică. S-a produs astfel o confuzie subtilă, dar periculoasă: ceea ce era contextual a fost investit cu valoare eternă, iar ceea ce ținea de sensibilitatea personală sau de tradiția locală a fost prezentat ca exigență divină. Rezultatul nu a fost neapărat ordinea, ci adesea tensiunea, vinovăția inutilă și, uneori, răni care au nevoie de mult timp pentru a se vindeca. Într-un asemenea context, întoarcerea la Scriptură nu este un gest retoric, ci unul terapeutic. Ea presupune capacitatea de a distinge între Cuvântul lui Dumnezeu – care nu îmbătrânește și nu negociază cu moda – și obiceiurile omenești, care, oricât de respectabile ar fi, rămân legate de un timp, un loc și o mentalitate. A face această distincție nu înseamnă a relativiza credința, ci, dimpotrivă, a o proteja de suprasarcini inutile. În acest spirit, pastorul Luigi Mițoi abordează subiectul cu o responsabilitate care nu caută aplauze dar mai ales cu o îndrăzneală care nu caută conflictul. Clarificările pe care le propune nu sunt exerciții de demolare, ele sunt încercări de reașezare. Nu e vorba de a critica tradiția, ci de a o pune la locul ei firesc; nu de a dezbina, ci de a reda Scripturii autoritatea care îi aparține, fără adaosuri bine intenționate, dar teologic fragile. În fond, adevărul nu rănește prin el însuși – rănile apar atunci când îl înlocuim cu certitudini fabricate din obișnuință.