Suceava Evanghelica

Pe baza textului lui Pavel, teologii de limbă engleză folosesc de obicei cuvântul „inspiraţie” pentru a exprima ideea originii şi calităţii divine a Sfântei Scripturi. În sens activ, substantivul denotă operaţia de insuflare a lui Dumnezeu care a produs Scriptura; în sens pasiv, caracterul inspirat al Scripturii este produs în felul acesta. Cuvântul este folosit de asemenea în sens mai general când se referă la influenţa divină care i-a împuternicit pe oamenii care au primit revelaţia – profeţi, psalmişti, înţelepţi şi apostoli – să vorbească şi să scrie cuvintele lui Dumnezeu.

I. Ideea inspiraţiei biblice

Potrivit cu 2 Timotei 3:16 lucrul care este inspirat sunt tocmai scrierile biblice. Inspiraţia este o lucrare a lui Dumnezeu care nu se termină în oamenii aleşi să scrie Scriptura (ca şi cum, după ce le-a dat ideea pe care să o comunice, Dumnezeu ar fi lăsat în seama lor să găsească un mod de a o exprima), ci în produsul scris. Scriptura – graphe, textul scris – este inspirat de Dumnezeu. Ideea esenţială aici este că toată Scriptura are acelaşi caracter ca şi predicile profeţilor, atât rostite cât şi scrise (cf. 2 Petru 1:19-21, cu privire la originea divină a oricărei „profeţii din Scriptură” – vezi de asemenea Ieremia 36; Isaia 8:16-20). Cu alte cuvinte, Scriptura nu este doar cuvântul omului, rodul gândirii omeneşti sau al premeditării şi artei lui, ci este în egală măsură cuvântul lui Dumnezeu rostit prin buze omeneşti sau scris cu peniţa omului. Cu alte cuvinte, Scriptura are doi autori, şi omul este doar un autor secundar; autorul principal, sub a cărui conducere şi prin a cărui iniţiativă, imbold şi iluminare şi-a făcut lucrarea fiecare scriitor uman, este Duhul Sfânt.

Revelaţia dată profeţilor a fost în esenţă verbală; adesea a avut un aspect de viziune, dar chiar şi „revelaţia în viziuni este de asemenea o revelaţie verbală” (L. Koehler, Old Testament Theology, E.T., 1957, p. 103). Brunner a observat că „în cuvintele lui Dumnezeu pe care le proclamă profeţii ca fiind cuvintele pe care le-au primit direct de la Dumnezeu şi pe care au fost însărcinaţi să le repete aşa cum le-au primit… probabil că avem cea mai apropiată analogie cu sensul teoriei inspiraţiei verbale” (Revelation and Reason, 1946, p. 122, n. 9). Aşa şi este; găsim nu numai o analogie a ei, ci modelul ei; de asemenea, este greşit să folosim cuvântul „teorie”, deoarece avem de-a face cu însăşi doctrina biblică. Inspiraţia biblică nu trebuie definită în aceiaşi termeni ca şi inspiraţia profetică: şi anume, întregul proces multilateral în formele sale psihologice, aşa cum a fost inspiraţia profetică) prin care Dumnezeu i-a determinat pe oamenii pe care i-a ales şi i-a pregătit (cf. Ieremia 1:5; Galateni 1:15) ca să scrie exact ceea ce El a vrut pentru comunicarea cunoaşterii mântuitoare pentru poporul său, iar prin ei pentru toată lumea. Prin urmare, inspiraţia biblică este verbală prin însăşi natura sa; deoarece Scripturile inspirate de Dumnezeu constau din cuvintele date de Dumnezeu.

Astfel, Scriptura inspirată este revelaţia scrisă, la fel cum predicile profeţilor au fost revelaţie vorbită. Relatarea biblică a dezvăluirii de Sine a lui Dumnezeu în istoria mântuirii nu este o simplă mărturie umană despre revelaţie, ci este revelaţia însăşi. Inspirarea Scripturii a fost o parte integrantă a procesului de revelaţie, deoarece în Scriptură Dumnezeu a prezentat bisericii Sale lucrarea de mântuire în istorie şi propria Lui interpretare a locului Scripturii în planul Său etern. „Aşa vorbeşte Domnul” (de 359 de ori, potrivit lui Koehler, op. cit, p. 245) ar putea fi o introducere la fiecare carte a Scripturii, la fel de adecvată ca şi pentru mesajele profetice pe care le conţine Scriptura. Prin urmare, inspiraţia garantează adevărul tuturor afirmaţiilor Bibliei, la fel cum inspiraţia profeţilor a garantat corectitudinea prezentării gândurilor lui Dumnezeu de către ei. („Adevărul” sau „corectitudinea” indică aici corespondenţa dintre cuvintele omului şi gândurile lui Dumnezeu, fie în fapt, fie în înţeles.) În calitate de adevăr de la Dumnezeu, de la Creatorul şi Regele de drept al omului, învăţătura biblică, la fel ca şi mesajele profetice, are autoritate divină.

II. Prezentarea biblică

Conceptul de Scriptură canonică, adică, un document sau un grup de documente care conţin o relatare permanentă şi competentă a revelaţiei divine, datează încă din vremea când Moise a scris Legea lui Dumnezeu în pustie (Exod 34:27 ş.urm.; Deuteronom 31:9 ş.urm., 24 ş.urm.). Adevărul tuturor afirmaţiilor istorice sau teologice pe care le face Scriptura şi autoritatea lor ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu reprezintă un fapt acceptat fără dubii sau discuţii în ambele Testamente. Canonul a crescut, dar conceptul de inspiraţie, pe care se bazează ideea de canonicitate, a fost dezvoltat complet de la bun început şi este neschimbat în întreaga Biblie. Aşa cum este prezentat în Biblie, conţine două convingeri.

1. Cuvintele Scripturii sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu. Pasajele din VT identifică legea lui Moise şi cuvintele proorocilor, atât cele rostite cât şi cele scrise, cu cuvintele lui Dumnezeu (cf. 1 Împăraţi 22:8-16; Neemia 8; Psalmul 119; Ieremia 25:1-13; 36, etc.). Scriitorii NT au privit VT în ansamblul său ca fiind „cuvintele lui Dumnezeu” (Romani 3:2) care au un caracter profetic (Romani 16:26; cf. 1:2; 3:21), scrise de oameni care au fost conduşi şi învăţaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1:20 ş.urm.; cf. 1 Petru 1:10-12). Cristos şi apostolii Săi au citat texte din VT nu doar ca şi cuvintele lui Moise, David sau Isaia (vezi Marcu 7:10; 12:36; 7:6; Romani 10:5; 11:9; 10:20 etc.), ci ca fiind cuvintele pe care le-a spus Dumnezeu prin aceşti oameni (vezi Faptele Apostolilor 4:25; 28:25 etc.); uneori ei afirmă doar că acestea sunt cuvintele „Lui” (Dumnezeu) (de ex. 1 Corinteni 6:16; Evrei 8:5,8) sau ale Duhului Sfânt (Evrei 3:7; 10:15). În plus, afirmaţiile VT, care nu sunt făcute direct de Dumnezeu în contextul dat, sunt citate ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu (Matei 19:4 ş.urm.; Evrei 3:7; Faptele Apostolilor 13:34 ş.urm., care citează Geneza 2:24; Psalmul 95:7 şi, respectiv, Isaia 55:2). De asemenea, Pavel vorbeşte despre promisiunea lui Dumnezeu către Avraam şi despre ameninţarea Lui către Faraon, ambele rostite cu mult timp înainte de scrierea lor în Biblie, şi spune că sunt cuvinte pe care Scriptura le-a spus acestor doi oameni (Galateni 3:8; Romani 9:17); această afirmaţie arată cât de completă este identificarea dintre afirmaţiile Scripturii şi cuvintele rostite de Dumnezeu.

2. Partea omului în realizarea Scripturii a fost doar aceea de a transmite ceea ce a primit. Din punct de vedere psihologic, din punctul de vedere formal, este clar că scriitorii umani au contribuit mult la scrierea Scripturii – cercetarea istorică, meditaţia teologică, stilul lingvistic etc. Fiecare carte biblică este, într-un sens, o creaţie literară a autorului ei. Dar, din punctul de vedere teologic, din punctul de vedere al conţinutului, Biblia consideră că scriitorii umani nu au contribuit cu nimic şi că Scriptura este în întregime creaţia lui Dumnezeu. Această convingere este înrădăcinată în conştiinţa fondatorilor religiei biblice, care au afirmat toţi că rostesc – iar în cazul profeţilor şi apostolilor, că scriu – ceea ce erau, în sens literal, cuvintele altcuiva: cuvintele lui Dumnezeu Însuşi. Prorocii (între care trebuie inclus şi Moise: Deuteronom 18:15; 34:10) au declarat că ei rostesc cuvintele lui Iahve, punând în faţa Israelului ceea ce le-a arătat Iahve (Ieremia 1:7; Ezechiel 2:7; Amos 3:7 ş.urm.; cf. 1 Împăraţi 22). Isus din Nazaret a declarat că a rostit cuvinte care I-au fost date de tatăl Său (Ioan 7:16; 12:49 ş.urm.). Apostolii au dat învăţături şi porunci în numele lui Cristos (2 Tesaloniceni 3:6), revendicând autoritatea şi aprobarea Lui (1 Corinteni 14:37) şi au susţinut că atât ideile cât şi cuvintele le-au primit de la Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:9-13; vezi promisiunile lui Cristos, Ioan 14:26; 15:26 ş.urm.; 16:13 ş.urm.). Acestea sunt afirmaţii care revendică inspiraţie. În lumina acestor afirmaţii, evaluarea scrierilor profetice şi apostolice ca fiind în întregime cuvântul lui Dumnezeu, în acelaşi fel în care cele două table ale legii „scrise cu degetul lui Dumnezeu” (Exod 24:12; 31:18; 32:16), au fost în întregime cuvântul lui Dumnezeu, au ajuns în mod firesc să facă parte din credinţa biblică.

Cristos şi apostolii au depus o mărturie puternică despre realitatea inspiraţiei prin apelul pe care l-au făcut la autoritatea VT. De fapt, ei au susţinut că Scripturile evreieşti sunt Biblia creştină: o culegere de scrieri care depun mărturie profetică despre Cristos (Ioan 5:39 ş.urm.; Luca 24:25 ş.urm., 44 ş.urm.; 2 Corinteni 3:14 ş.urm.) şi destinate de Dumnezeu în mod special pentru a le da învăţătură credincioşilor creştini (Romani 15:4; 1 Corinteni 10:11; 2 Timotei 3:14 ş.urm.; cf. expunerea Psalmul 95:7-11 în Evrei 3-4, şi de fapt toată Epistola către evrei, în care toate ideile majore sunt prezentate făcând apel la texte din VT). Cristos a insistat că ceea ce s-a scris în VT „nu poate fi desfinţat” (Ioan 10:35). El le-a spus iudeilor că nu a venit să anuleze Legea sau profeţii (Matei 5:17); dacă ei au crezut că face aşa ceva, greşeau; El a venit să facă tocmai contrariul – să depună mărturie despre autoritatea lor divină prin împlinirea lor. Legea dăinuieşte pe vecie, deoarece este cuvântul lui Dumnezeu (Matei 5:18; Luca 16:17); prorociile, în special cele privitoare la Sine, trebuie să fie împlinite pentru acelaşi motiv (Matei 26:54; Luca 22:37; cf. Marcu 8:31; Luca 18:31). Pentru Cristos şi apostolii Săi apelul la Scriptură a fost întotdeauna decisiv (cf. Matei 4:4, 7, 10; Romani 12:19; 1 Petru 1:16, etc.).

S-a afirmat că libertatea cu care scriitorii NT citează VT (folosind LXX, Targumul sau redări ad hoc ale textului ebraic, după cum s-a potrivit mai bine) arată că ei nu au crezut în caracterul inspirat al cuvintelor originale. Dar pe ei nu i-au interesat cuvintele ca atare, ci înţelesul lor; studii recente arată că aceste citate sunt interpretări şi expuneri – un mod de a cita care era bine cunoscut la evrei. Scritorii caută să indice sensul şi aplicaţia adevărată (adică, creştină) a textului lor prin forma în care îl citează. În majoritatea cazurilor acest sens a fost descoperit prin aplicarea riguroasă al VT a unor principii teologice clare cu privire la relaţia dintre Cristos şi Biserică. (Vezi C. H. Dodd, According to the Scriptures, 1952; K. Stendahl, The School of St. Matthew, 1954; R. V. G. Tasker, The Old Testament in the New Testament; E. E. Ellis, Paul’s Use of the Old Testament, 1957.)

III. Formularea teologică

În formularea ideii biblice de inspiraţie este de dorit să fie expuse patru aspecte negative.

1. Nu este vorba de o dictare mecanică, de o scriere automată sau de vreun alt proces care ar fi implicat suspendarea acţiunii minţii scriitorului. Asemenea concepte despre inspiraţie sunt întâlnite în Talmud, în scrierile lui Filon şi în cele ale Părinţilor Bisericii, dar nu în Biblie. Călăuzirea divină şi controlul sub care au scris autorii biblici nu a fost o forţă fizică sau psihologică şi nu a oprit, ci dimpotrivă, a amplificat libertatea, spontaneitatea şi creativitatea scrisului lor.

2. Faptul că în procesul de inspiraţie Dumnezeu nu a anulat personalitatea, stilul, perspectiva şi nivelul cultural al scriitorilor nu înseamnă că acest proces a avut un control imperfect asupra lor sau că ei, în procesul de scriere, au distorsionat, în mod inevitabil, adevărul care le-a fost dat spre a fi comunicat. B. B. Warfield se amuză la posibilitatea de a interpreta că atunci când Dumnezeu a vrut să fie scrise Epistolele lui Pavel, El a trebuit să Se coboare pe pământ şi să examineze cu atenţie oamenii pe care i-a găsit acolo, căutând frenetic unul care, în ansamblu, promitea să se potrivească cel mai bine scopului Său, pentru ca apoi să transmită în mod forţat materialul pe care a vrut să-l exprime prin el, în ciuda înclinaţiilor sale naturale şi cu o pierdere cât mai mică posibilă din cauza caracteristicilor lui recalcitrante. Desigur, nu s-a petrecut aşa ceva. Dacă Dumnezeu a vrut să dea poporului Său o serie de Epistole ca şi cele ale lui Pavel, El a pregătit un Pavel care să le scrie, şi acel Pavel pe care El l-a chemat a fost un Pavel care avea să scrie în mod spontan tocmai asemenea Epistole” (The Inspiration and Authority of the Bible, 1951, p. 155).

3. Caracterul inspirat al scrierilor nu este ataşat de alteraţiile care intervin în cursul transmiterii textului, ci numai de textul original aşa cum a fost produs de scriitorii inspiraţi. În felul acesta recunoaşterea inspiraţiei biblice face să fie şi mai importantă analiza critică a textului, pentru a elimina alterările şi pentru a stabili care a fost textul original.

4. Caracterul inspirat al scrierii biblice nu trebuie identificat cu inspiraţia atribuită creaţiilor literare de calitate, nici chiar atunci (cum este adesea cazul) când scrierea biblică reprezintă, de fapt, o creaţie literară de calitate. Ideea biblică de inspiraţie nu este legată de calitatea literară a materialului ci de caracterul lui de revelaţie divină scrisă.

(*DUH, DUHUL SFÂNT; *PROFEŢIE; *SCRIPTURA; *AUTORITATE; *CANONUL VECHIULUI TESTAMENT; *CANONUL NOULUI TESTAMENT; *INTERPRETARE BIBLICĂ.)

BIBLIOGRAFIE

B. B. Warfield, op. cit. (o mare parte a materialului relevant se găseşte şi în lucrarea sa Biblical Foundations, 1958, cap. 1 şi 2); A. Kuyper, Encyclopaedia of Sacred Theology, E.T. 1899; J. Orr, Revelation and Inspiration, 1910; C. F. H. Henry (ed.), Revelation and the Bible, 1958; K. Barth, Church Dogmatics, I, 1, 2 (The Doctrine of the Word of God), E.T., 1936, 1956; W. Sanday, Inspiration, 1893; R. Abba, The Nature and Authority of the Bible, 1958; J. W. Wenham, Christ and the Bible, 1972; G. C. Berkouwer, Holy Scripture, 1975; TDNT 1, p. 742-773 (s.v. grapho) şi 4, p. 1022-1091 (s.v. nomos).