Mitul nr. 3

Trebuie să citeşti multe cărţi, mai ales dintre cele de succes comercial, pentru a te putea considera drept un veritabil cititor.

Editorii şi librarii hrănesc acest „mit”, fiindcă în felul acesta îi atrag pe oameni să cumpere noi cărţi, fie că le vor citi, fie că nu le vor citi. Aceşti clienţi fideli cumpără orice bestseller, doar pentru a-l aşeza pe raft, mereu amăgindu-se că îşi vor face cândva timp să îl citească. Când vine vorba de titlul unei cărţi, ei spun mereu: „Da, am cartea, dar încă nu am reuşit să o termin.” Faptul că au citit o prezentare a cărţii de pe copertă le dă dreptul – consideră ei – ca să-şi dea cu părerea despre întreaga carte. Cărţile ar putea să stea la fel de bine pe rafturile librăriei, pentru că unor astfel de cititori cărţile nu le-au fost de nici un folos. Când consideri că o carte este bestseller, nu înseamnă automat că este cea mai bună carte pe acel subiect sau că este o carte valoroasă. Termenul bestseller a fost născocit în 1895 de către editorul cărţii The Bookman [Cărturarul], Harrry Thurston Peck, pentru a identifica pur şi simplu acele cărţi care se vând cel mai bine. Este interesant de răsfoit cartea lui Alice Payne Hackett, 70 Years of Best Sellers (1895-1965) şi să descoperim titluri de cărţi care în acele vremuri au fost faimoase, dar care au fost uitate repede, precum Sparkenbroke (1936), And Tell of Time (1938) şi Top Secret (1946). Daniel J. Boorstin numea un bestseller „un fel de celebritate a cărţilor (…) o carte cunoscută mai ales (iar uneori în exclusivitate) datorită faptului că este bine promovată,” De bună seamă că ştia bine la ce se referea, fiindcă a fost mulţi ani bibliotecar la Biblioteca Congresului.