Era sâmbătă. Într-o sâmbătă spre seară. În Parcul Profesor Ioan Nemeş din centrul municipiului Suceava, forfota era mare. Luna august. Mulţi suceveni veniţi acasă se bucurau de o ieşire în parc alături de săltăreţele lor odrasle care ghiftuite de îngheţată îşi revărsau energia prin zbenguieli necontrolate. Era zgomot. Unul care trăda viaţa şi cheful de viaţă. În acest vacarm – plăcut de altfel – am sesizat o armonie care venea dinspre foişorul din parc. M-am apropiat. Am recunoscut ce cântau dar mai ales pe cei care evoluau. Păreau să cânte pentru ei. Nu se adresau publicului direct însă melodicitatea pieselor interpretate discret nu era trecută cu vederea de către cei din proximitate. Nu deranjau. Păreau că repetă, că se pregătesc pentru ceva evoluţie viitoare. Le-am cerut permisiunea să-i fotografiez. Nu mai ştiu dacă mi-au dat-o. 🙂 Cert este că i-am felicitat. Mi-au plăcut. Erau diferiţi. Afişau o identitate aparte.

Ulterior aveam să aflu că astfel de întâlniri nu sunt ocazionale ci sunt o constantă evadare în naturalul ambient al Parcului Central din Suceava.