Am întâlnit săptămâna trecută, în lectura Bibliei, ”fermecătorii de șerpi”. Apoi din nou denumirea de ”aspidă”. Sunt elemente care necesită ceva cercetare pentru a înțelege textul Scripturii.

Pe lângă denumirea generală nahas, „şarpe, balaur”, şi sarap, „a arde” (vezi II., mai jos), limba ebr. mai conţine şi alte cuvinte referitoare la şerpi. Cuvântul vechi peten (Deuteronom 32:33; Iov 20:14, 16; Psalmul 58:4; 91:13; Isaia 11:8; VA „aspidă, viperă”) apare ca şi btn în textele ugaritice din sec. al 14-lea î.Cr. Aceasta este deseori considerată cobra egipteană (arab. naja haje; şi înrudita naja nigricollis, M.A. Murray, JEA 34; 1948, p. 117-118), şi este „aspida” scriitorilor clasici. Cobra a dat naştere la două hieroglife egiptene. Acest animal veninos conferă sens unor pasaje ca şi Deuteronom 32:33 şi Iov 20:14,16. Cuvântul ‘epaeh (Iov 20:16; Isaia 30:6; 59:5; AV „viperă”) este identic cu termenul arab. afa’a, şi similar cu acesta apare un alt termen general referitor la balauri şi uneori mai specific referitor la vipere (vezi L. Keimer, Études d’Egyptologie, 7, 1945, p. 38-39, 48-49). Se consideră adesea în Geneza 49:17 (VA „viperă”), termenul ebr. se’pipon reprezintă viperele cerastes: ori una din cele două specii „vipera cu corn”, Cerastes cornutus, sau vipera fără corn Vipera cerastes, ori ambele. În Egipt şi Palestina acestea au fost familiare din vremurile antice, şi în Egipt au devenit hieroglifa pentru „f”, din cuvintele onomatopeice fy, fyt, „vipera-cerastes” (Keimer, Études d’Egyptologie 7, 1945; P. E. Newberry, JEA 34, 1948, p. 118). Identificarea lui ‘aksub în Psalmul 140:3 este neclară; în Romani 3:13 este folosit termenul grec aspis, „aspidă”. Cuvântul sip’oni este redat de VA cu „viperă” în Proverbe 23:32, şi, ca şi sepa’ în Isaia 14:29, ca şi „basilic” în Isaia 11:8; 59:5; Ieremia 8:17; aceste cuvinte denumesc în mod sigur diverse specii de şerpi. Animalul care s-a lipit de mâna lui Pavel în Faptele Apostolilor 28:3 este deseori considerat a fi o viperă cunoscută în regiunea mediteraneană; acelaşi cuvânt grec (echidna) este folosit în metaforele puternice din Matei 3:7; 12:34; 23:33; Luca 3:7.

II. În mod specific

a. Primul şarpe în Scriptură este creatura subtilă din Geneza 3, folosită de Satana pentru a-l îndepărta pe om de Dumnezeu (Romani 16:20; 2 Corinteni 11:3), stăpânit de diavolul după cum demonii stăpâneau pe oameni şi pe porci în zilele NT. Şarpele a fost blestemat să nu se mai ridice niciodată rămânând să se târască toată viaţa sa (Geneza 3:14). Astfel şarpele a rămas un simbol biblic al înşelătoriei (Matei 23:33), şi chiar înşelătorul suprem este „acel şarpe bătrân” (Apocalipsa 12:9, 14-15; 20:2); creştinii ar trebui să se asemene cu şarpele în inteligenţa lui şireată, dacă nu în altceva (Matei 10:16).

b. Un semn pe care Moise l-a înfăptuit înaintea lui Israel (Exod 4:2-5, 28-30) şi pe care Moise şi Aaron l-au înfăptuit înaintea faraonului (Exod 7:8-12) a fost aruncarea toiagului la pământ pentru a deveni şarpe şi apoi ridicarea lui pentru a-l readuce la forma iniţială de toiag, după ce, în al doilea caz i-a înghiţit pe şerpii vrăjitorilor egipteni (*MAGIE ŞI VRĂJITORIE, 2. II. c.).

c. În pustie Israelul rebel a fost din nou pedepsit prin trimiterea „şerpilor înfocaţi” (nahas sarap), al căror venin era fatal (Numeri 21:4-9; vezi Deuteronom 8:15). Când Israelul a cerut eliberarea, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să înalţe un şarpe de aramă pe un stâlp, pentru ca aceia care au fost muşcaţi de şerpi să se uite la el, încredinţându-se în puterea vindecătoare a lui Dumnezeu, şi vor trăi (*ŞARPELE DE ARAMĂ). Termenul sarap, „înfocat”, se referă probabilla efectul veninului sau a otrăvii pe care îl aveau acei şerpi; apare din nou în Isaia 14:29 şi 30:6 (unde termenul „zburător” probabil că se referă la viteza cu care atacă aceste reptile, ca şi când ar fi „înaripate” – astfel este folosit termenul şi în araba modernă pentru această explicaţie şi pentru altele, vezi Keimer, Histories de Serpents, p. 10, n. 2; D J. Wiseman, TynB 23, 1972, p. 108-110).

d. Unele referinţe ebraice la „balauri” se aplică mai curând la alte creaturi înfricoşătoare, sau sunt întrebuinţate în mod metaforic la mari puteri militare în lumea biblică. Astfel, „balaurul” din Amos 9:3 este probabil mai degrabă vreo creatură mare a adâncului decât un şarpe. În Isaia 27:1 sabia care urma să fie ridicată împotriva „Leviatanului, şarpelui fugar (sau iute),…a Leviatanului, şarpele inelat (sau răsucit) şi… balaurul care este în mare” (vezi VSR) exprimă cel mai probabil judecata care urma să vină asupra Asiriei (ţara apelor iuţi ale Tigrului), Babilonul (ţara întortochiatului Eufrat) şi Egiptul (tannin, „balaur, monstru”, conform în Ezechiel 29:3; 32:2). Isaia probabil că anunţă aici judecata lui Dumnezeu asupra acestor ţări păgâne prin termenii folosiţi în mitul antic canaanit a nimicirii lui Lotan sau Leviatan de către Baal, şi multele poveşti mesopotamiene despre omorârea balaurilor şi şerpilor (Labbu, Zu etc.), ca să nu menţionăm răsturnarea lui Apep de către egipteni, condamnându-i la imaginea lor comună. În Iov 26:13 identitatea „şarpelui fugar” asociată cu cerul este incertă. Deoarece şarpele se poate referi la Satana (cf. a., mai sus, şi Apocalipsa 12:7-10, 14-15; 20:2) se poate compara şi desemnarea lui alternativă(?) de Luceafăr al dimineţii căzut (VA „Lucifer”), cu care este asemănat regele Babilonului în Isaia 14:12, 15; cf. Iuda 6 şi 2 Petru 2:4.

În nici un caz nu se referă vreunul dintre aceste pasaje, fie biblic, fie nebiblic, la lupta în creaţie dintre divinitate şi monstru, deoarece omorârea tuturor balaurilor este efectuată într-o lume deja creată. În plus, Tiamarul babilonian, a cărui moarte cauzată de Marduk este asociată cu creaţia, nu a fost un şarpe sau balaur, şi de aceea nu sprijină argumentul în favoarea existenţei unei lupte dintre divinitate şi şarpe/balaur în cadrul creaţiei (cf. A. Heidel, The Babyionian Genesis. 1951, p. 83-88, 102-114). (*BALAUR; *LEVIATAN; *RAHAV.)

În mitologia şi cultele canaanite, mesopotemiene, anatoliene, şi cele egiptene, sunt cunoscute zeităţi în formă de şerpi, şi balauri în diverse contexte sunt simboluri ale protecţiei (egipteanul uraeus), sau ale răului (de.ex. zeii egipteni Apep sau Apopis), sau ale fertilităţii (zeiţele egipto-canaanite ale sexului; ANEP fig. 471-474), sau ale continuităţii vieţii (simbolizată prin schimbarea pielii, cf. Heidel, The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, 1949, p.92, n. 212). Pentru suporturi canaanite de altar, având pe ele modele de şerpi, vezi ANEP fig. 585, 590. În textele din Ugarit, notează sacrificiul prescris al „capului vitelor mici (pentru) „Anat-Lotan” (C.H. Gordon, Ugaritic Literature, 1949, p. 114, 107, n. 1) şi o incantaţie împotriva şerpilor (C. Virolleaud, în Ugaritica 5, 1968, p. 564 ş.urm., Nr. 7; M. Astour, JNES 27, 1968, p. 13-36; A. F. Rainey, JAOS 94, 1974, p. 189 ş.urm., 194; M. Dietrich ş. a., UF 7, 1975, p. 121-125).”